Mercurialul goleşte piaţa

După ce în mai 2009 ameninţa băn­ci­le cu supraimpozitarea unor profi­turi cvasiinexistente, premierul Boc po­meneşte din nou de „represalii” fis­cale, îndreptate de această dată îm­potriva producătorilor care cresc ra­pid şi nejustificat preţul car­bu­ranţilor. O altă iniţiativă democrat-li­be­rală, din vara lui 2010, a fost aceea ca statul să centralizeze toate pre­ţu­rile din ţară, astfel încât fiecare român să ştie exact cât trebuie să coste un pro­dus, după majorarea TVA, iar acolo unde au loc derapaje să intervi­nă Agenţia pentru Protecţia Consu­ma­torului.

Şi mergând mai în urmă cu aduce­rile-aminte, premierul Tăriceanu le cerea în 2008 miniştrilor Agriculturii şi Finanţelor să iniţieze o anchetă pentru a stabili „substratul” anunţului de scumpire a pâinii, măsură pe care o considera nejustificată, şi solicita Con­siliului Concurenţei să vadă „da­că nu există o politică de tip cartel”. Asta fără a-i uita pe social-democraţii care în 2004 se luptau şi ei cu mafia din pieţe prin intermediul radioului – care le comunica atât cumpă­ră­to­rilor, cât şi vânzătorilor care sunt preţurile juste. După ce în decembrie 2001 premierul Năstase avusese o idee şi mai năstruşnică: un Inspectorat de Control al Preţurilor.

Din câte se observă, între stânga şi dreapta românească nu e nici o deosebire, iar pentru a vedea cel mai bine cu cine ne asemănăm trebuie să reamintim că şi Ucraina a iniţiat în 2008 un plan care să împiedice „creşterile nejustificate de preţuri în cazul produselor alimentare de larg consum”, limitând adaosul comercial la 15% pentru carne, lapte, pâine şi ulei şi restrângând la 12% peste nivelul costurilor profitul compa­nii­lor de morărit şi panificaţie...

Acum, după ce am dovedit că Ro­mânia se apropie mai mult de spa­ţiul ex-sovietic decât de ţările UE, e bine să vedem în ce situaţii ajung po­liticienii să controleze preţurile. Eco­nomistul francez de origine română Florin Aftalion spunea într-un interviu acordat revistei Săptămâna Fi­nanciară că „politicienii cred că multe probleme pot fi rezolvate pe termen scurt, crescând cantitatea de bani, ceea ce duce la inflaţie”, iar apoi, când lucrurile merg prost pentru ei, „nu vor vedea consecinţele nefaste ale politicilor lor, ci vor încerca să con­troleze preţurile”. Asta cu ris­cu­rile de rigoare: „controlul preţurilor duce inevitabil la alte consecinţe nefaste – penurie, foamete etc.”.

Penurie?! Da, la asta s-a ajuns în vara anului 2008, când ministrul Sănătăţii, Eugen Nicolăescu, a hotărât să îngheţe preţul medicamentelor. Adică, în loc să-şi dea seama că inflaţia creşte fiindcă veni­turile se menţin, în timp ce producti-vitatea scade, că de fapt nu mărfurile devin mai scumpe, ci banii sunt prea mulţi (şi, deci, prea ieftini), politicienii preferă să dea vina pe „speculanţi”, care însă nu fac altceva decât să-şi maximizeze profiturile pe o piaţă care le permite. După care oamenii politici, fără să accepte consecinţele nefaste ale politicilor lor, trec la a doua parte a postulatului lui Afta­lion: controlul preţurilor.

Dacă politicienii n-au înţeles, le mai explicăm o dată. Statul n-are cum să gestioneze productivitatea (ca bază de indexare a veniturilor), el poate doar să restricţioneze consumul – ceea ce nu îmbogăţeşte pe nimeni. De creşterea productivităţii se ocupă altcineva: pieţele libere. Ele sunt singura şansă de îmbogăţire a celor săraci, lipsiţi de putere şi de relaţii. Dar cum politicul deposedează eco­no­micul de o cantitate din ce în ce mai mare de resurse pe care le di­rec­ţio­nează spre zonele unde are interes, pieţele ajung să fie lipsite de „materie primă”. Iar apoi, cu pieţe subţiri, care se află în imposibilitate de a gestiona productivitatea, nici n-are sens să ne mai întrebăm de ce avem cea mai înaltă inflaţie din UE...

Şi asta nu e tot, premierul Boc a ajuns la concluzia că oamenii, în loc „să dea drumul şi la partea de consum”, preferă „să ducă mai mulţi bani la bancă şi să economisească, ceea ce este foarte rău şi ineficient pentru o economie”. Nu ştiu cine l-a învăţat asta, dar în timpul acesta premierul polonez Donald Tusk susţine că „economisirea este calea normală, nu traiul pe credit (...), orice altă cale – cum ar fi mai mult stat în economie sau protecţionism – e falsă”. Opinie exprimată, de altfel, şi de laureatul Nobel pentru economie Friedrich August von Hayek: „Testul pe care îl are de trecut cineva pentru a se numi bun economist constă în înţelegerea faptului că creşterea economică şi nivelul angajării forţei de muncă nu sunt determinate de creşterea consumului, ci, din contră, de volumul economisirii”.