Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Și e bine să ne amintim că marele om de stat și inovator american a fost, în tinerețe, un artist de stradă în Boston. Compunea cântece, scria versuri și proză și le rostea în piața publică, în fața unei audiențe instabile, dar reale. Dacă mutăm scena câteva secole înapoi, îl vedem aproape inevitabil printre umbrele curții lui Regele Arthur, un menestrel fără protecție, cântând despre Sir Lancelot și despre pasiunea interzisă a lui Guinevere, cu speranța că cineva, undeva, va arunca o monedă.
S-a lăsat, la îndemnul tatălui său, care i-a vorbit despre stigmatul social al acestei ocupații. Dar lecția a rămas. Pentru Franklin, strada nu a fost doar scenă, ci laborator: locul unde libertatea de exprimare nu se discută, ci se exercită.
Taxele, în schimb, nu au nevoie de laborator. Ele vin gata formulate, cu pretenția de inevitabilitate. Asociate cu moartea, par concepute să tempereze exact acest impuls vital al exprimării. Statul, fie el medieval sau modern, are aceeași intuiție rece: dacă există ceva care funcționează, care adună oameni, care produce emoție sau bani, atunci trebuie încadrat și taxat.
Așa se face că până și trubadurul imaginar de la porțile Camelotului ar fi ajuns, într-o versiune birocratică a legendei, să completeze un formular înainte de a cânta. O taxă pentru ocuparea spațiului. Alta pentru adresarea către public. Eventual și una pentru succes, dacă balada prinde.
Sună familiar.
În New York, pe pietonalul din Times Square, artiștii de stradă continuă această tradiție fără să o știe. Muzicieni, performeri, figuri bizare sau magnetice - toți încearcă același lucru: să oprească fluxul. În 2015, administrația condusă de Bill de Blasio a încercat să pună ordine în acest haos, propunând inclusiv taxarea veniturilor obținute de artiști. „Dacă e un business, atunci ar trebui tratat ca orice alt business și taxat”, a spus el.
Dar aici apare fisura. Pentru că nu e clar dacă ceea ce se întâmplă acolo este, în esență, business.
În Statele Unite ale Americii, răspunsul a venit din instanțe: arta stradală este free speech. Nu produs. Nu serviciu. Ci expresie. Și, ca orice expresie autentică, scapă greu din chingile unei definiții fiscale.
Nu omoară cântecul direct - îl împing încet spre formular.
Adevărata scenă a acestei tensiuni nu este însă piața, ci subteranul. Metroul. Acolo unde nu există public, ci doar trafic. Unde nimeni nu vine să asculte și unde, tocmai de aceea, fiecare sunet trebuie să lupte pentru existență.
În acest spațiu, apar uneori figuri care par desprinse din altă epocă. Nu cu lăută, ci cu alamă. Nu cu mantie, ci cu respirație accelerată și ritm industrial. Too Many Zooz este una dintre aceste apariții. Saxofonul bariton al lui Leo Pellegrino nu cântă - atacă și dansează. Trompeta lui Matt Doe taie aerul, iar percuția lui David „King of Sludge” Parks ține totul într-o tensiune continuă.
E greu să nu vezi în ei niște trubaduri fără rege. Sau, mai exact, trubaduri ai metroului. Faptul că Leo Pellegrino vine dintr-o altă formație născută tot în subteran, Lucky Chops, spune tot: există o tradiție invizibilă, o linie de continuitate a muzicii care nu cere voie.
Și atunci apare inevitabil umbra lui François Villon. Poetul hoț, ironistul lucid, omul care scria din margine. Îl putem imagina coborând într-un metrou din Paris, recitând printre pași grăbiți, cu aceeași detașare amară. Ar fi, probabil, oprit. Legitimat. Încadrat.
Și poate că aici e cheia. Nu în taxe, nu în reglementări, ci în tendința de a încadra. De a transforma orice formă de viață într-o categorie administrativă.
Între moarte și impozite, rămâne acest spațiu intermediar - fragil, instabil, dar esențial. Spațiul în care un om cântă fără să știe dacă va fi ascultat. Spațiul în care un altul se oprește, pentru câteva secunde, și ascultă.
De la Villon la Pellegrino, firul nu s-a rupt. Doar a coborât sub pământ.
Cât despre noi, cei de la suprafață, lucrurile sunt mai simple. În București, metroul nici măcar nu aparține orașului. Nu e al metropolei, ca în New York.
E al altcuiva. Al nimănui și al tuturor, în același timp.
Adică exact genul de loc unde nu știi niciodată dacă ai voie să cânți - dar știi sigur că cineva, undeva, ar vrea să te taxeze pentru asta.
Citește pe Antena3.ro
