Mie nu-mi convine!

n) Pe uliţa unui sat din România, un reporter  îi iscodeşte pe nişte ţărani,  între care şi o bătrână, despre Schengen. Femeia îşi aşază mâna la gură, acoperind-o preţ de câteva secunde, şi cugetă. „Ca să ştiţi, mie nu-mi convine. Şi nu mi-a convenit nici c-am intrat în aia, cum îi zice?, în UE aia!”, răspunde fără fereală leliţa. „Eu sunt în etate, să intre ăi tineri”, se explică simpatica pensionară iţită pe micul ecran. Păi, şi n-are dreptate? Ce le-a oferit lor, oamenilor ocoliţi de istorie, povestea asta cu integrarea? Nimic, în afară de sărăcie şi suferinţă. Suferinţa de a-şi vedea feciorii şi copilele băjenind după parale peste mări şi ţări. Din nefericire, agenda guvernanţilor nu-i mai cuprinde deloc pe obidiţii patriei, i-a scos defi­nitiv din programul  de „reformare” atât de drag demagogului preşedinte. Aşa că de ce le-ar conveni să intre într-o chestie care nu le-a adus decât nevolnicie  şi umilinţă?

n) Ajuns la Strasbourg, dl Băsescu a fost sclipitor atunci când l-a plesnit pe europarlamentarul rus, sărit să-l încolţească cu anexarea Moldovei. Cine zice ăla e!, i-a retezat-o aţos şi arţăgos, rânjind de satisfacţie patrio­tică, şeful nostru de stat. Sigur, destui îl vor fi beştelit pentru lipsa de eleganţă, pentru inabilitate diploma­tică, şi, zău, dacă greşesc. Pe mine m-a reconfortat însă replica neprotocolară, fiindcă îndestul nimeni nu le-a zis o vorbuliţă de ocară pravoslavnicilor cotropitori. Iar generaţia  mea a crescut urându-i pe sovietici, şi răbufnirea băsesciană, chiar de-i târzie, e în fond răzbunarea câtorva milioane de români frustraţi. În politică, răzbunarea este tare dulce la gust, în ciuda criticilor unora şi al­tora, iar poporul o cere adesea.

n) La respectiva „dare de seamă”, întâiul justiţiar român, asemenea unui şef de post comunal (nu cantonal!), a făcut bilanţul poliţiştilor şi vameşilor băgaţi la zdup. Atâţia cu mită, atâţia cu foloase  necuvenite, atâţia la pârnaie, dar să fiţi cu ochii pe noi pe la mijloc de februarie!, s-a îmbăţoşat ca un igaş de câmpie Marele Dezbinator. Culmea, în vremea discursului său miliţienesc, la Piteşti era săltat şi priponit un duşman al norodului portocaliu. Desigur, aceeaşi plictisitoare coincidenţă: cum pleacă în străinătate Co­mandantul Suprem, cum se petrece o arestare zornăitoare. Vasă­zică, în curând ghioceii vor vesti alte încarce­rări de pomină, întru sensibilizarea stă­pânilor de dincolo de fruntarii, exa­gerat de exigenţi estimp. Deja se toc­meau prinsori, se puneau rămă­şa­guri şi cogeamitea dârdâiau de frică în aşteptarea deznodământului ascuns în cimilitura preziden­ţială. Taman în toiul spaimei, veneau dubele pe Siret, pe Tisa şi pe Clisură cu contrabandişti în uniformă şi mis­te­rul s-a risipit pe dată. Altele sunt în pre­gătire, gata să-i încarce pe vameşii tri­mişi în judecată la ceasul integrării. La aderare era nevoie de un lot nou, se înţelege, cel vechi nu mai corespunde actualului interes naţional. În contextul fixat de preşedinte, sen­tinţa pare ca şi scrisă, condamnarea este iminentă.

În realitate, ce mai tura-vura, presiunea exercitată de politicieni şi de presă asupra justiţiei este imensă şi cineva ar trebui s-o curme. Direct ori indirect li se reproşează magistraţilor că sunt „contrarevoluţionari”, că din cauza lor castelele clădite de alde Boc se năruie şi câte altele. Că au destabilizat economia cu hotărârile în favoarea pensionarilor sau că sunt excesiv de blânzi cu corupţii. Prea puţine arestări pe cap de locuitor!, urlă arhanghelii democraţiei recente. Deşi industria dosarelor penale e singura care funcţionează la parametrii maximi în ţara cobailor. Şi nu oricum, ci planificată minuţios. Celelalte industrii au falimentat demult, parcelate şi vândute cu bucata, prin grija guvernelor postdecembriste. Procu­rorilor şi judecătorilor abia ieşiţi din facultate li se inoculează parşiv mi­siunea nobilă a curăţării ţării de elementele reacţionare.

La fel ca şi în anii cincizeci, împărţitorii de dreptate sunt îndoctrinaţi în laboratoarele adecvate politic. Acum se învaţă papagaliceşte versetele Convenţiei Europene şi se manipulează excesul de tinereţe al oamenilor în robă. Mecanismul duduie ca uns, s-au schimbat doar rotiţele şi lubrifiantul. Scopul e acelaşi dintotdeauna: slujirea siguranţei naţionale! De unde şi  avalanşa de interceptări şi în­registrări sub acest pretext. Co­man­da­mentele politice sunt mai puternice ca probele şi legile, voinţa pute­rii e codul după care se ghidează o groa­ză de magistraţi nimeriţi în Casa Justiţiei.

Aşadar, nu cumva să rataţi spectacolele judiciare din februarie! E deschidere  de stagiune, ne-a anunţat însuşi preşedintele-scamator al coloniei...

n) Apropo de „Experimentul Pi­teşti”. Se vorbeşte întruna că apărarea şi acuzarea sunt egale în arme, principiu căruia i se dedică simpozioane care  mai de care mai sofisticate. Geaba fandoseala, deoarece avoca­tul nu are „putirinţa” de a-şi alege judecătorul în soluţionarea pricinii, aidoma procurorului. Ca la Piteşti şi aiurea, de pildă, în cererile de arestare preventivă. Apropo, ce s-ar spune dacă avocaţii şi-ar „dirija” cauzele spre acelaşi judecător şi s-ar întoarce de-acolo numai cu hotărâri favorabile?  Ar înfunda laolaltă penitenciarele, desigur, iar presa i-ar martela mediatic pe „răufăcătorii” încârdăşiţi să deturneze aderarea schengeniană şi să strice rapoartele de ţară vasală. Altminteri, se laudă partinic eforturile autorităţilor în lupta anti­corupţie şi se blamează „reaua-credinţă” a avocaţilor... D-aia, zic şi eu, precum cârcotaşa ţărancă, „Mie nu-mi convine!”.