Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
n) Pe uliţa unui sat din România, un reporter îi iscodeşte pe nişte ţărani, între care şi o bătrână, despre Schengen. Femeia îşi aşază mâna la gură, acoperind-o preţ de câteva secunde, şi cugetă. „Ca să ştiţi, mie nu-mi convine. Şi nu mi-a convenit nici c-am intrat în aia, cum îi zice?, în UE aia!”, răspunde fără fereală leliţa. „Eu sunt în etate, să intre ăi tineri”, se explică simpatica pensionară iţită pe micul ecran. Păi, şi n-are dreptate? Ce le-a oferit lor, oamenilor ocoliţi de istorie, povestea asta cu integrarea? Nimic, în afară de sărăcie şi suferinţă. Suferinţa de a-şi vedea feciorii şi copilele băjenind după parale peste mări şi ţări. Din nefericire, agenda guvernanţilor nu-i mai cuprinde deloc pe obidiţii patriei, i-a scos definitiv din programul de „reformare” atât de drag demagogului preşedinte. Aşa că de ce le-ar conveni să intre într-o chestie care nu le-a adus decât nevolnicie şi umilinţă?
n) Ajuns la Strasbourg, dl Băsescu a fost sclipitor atunci când l-a plesnit pe europarlamentarul rus, sărit să-l încolţească cu anexarea Moldovei. Cine zice ăla e!, i-a retezat-o aţos şi arţăgos, rânjind de satisfacţie patriotică, şeful nostru de stat. Sigur, destui îl vor fi beştelit pentru lipsa de eleganţă, pentru inabilitate diplomatică, şi, zău, dacă greşesc. Pe mine m-a reconfortat însă replica neprotocolară, fiindcă îndestul nimeni nu le-a zis o vorbuliţă de ocară pravoslavnicilor cotropitori. Iar generaţia mea a crescut urându-i pe sovietici, şi răbufnirea băsesciană, chiar de-i târzie, e în fond răzbunarea câtorva milioane de români frustraţi. În politică, răzbunarea este tare dulce la gust, în ciuda criticilor unora şi altora, iar poporul o cere adesea.
n) La respectiva „dare de seamă”, întâiul justiţiar român, asemenea unui şef de post comunal (nu cantonal!), a făcut bilanţul poliţiştilor şi vameşilor băgaţi la zdup. Atâţia cu mită, atâţia cu foloase necuvenite, atâţia la pârnaie, dar să fiţi cu ochii pe noi pe la mijloc de februarie!, s-a îmbăţoşat ca un igaş de câmpie Marele Dezbinator. Culmea, în vremea discursului său miliţienesc, la Piteşti era săltat şi priponit un duşman al norodului portocaliu. Desigur, aceeaşi plictisitoare coincidenţă: cum pleacă în străinătate Comandantul Suprem, cum se petrece o arestare zornăitoare. Vasăzică, în curând ghioceii vor vesti alte încarcerări de pomină, întru sensibilizarea stăpânilor de dincolo de fruntarii, exagerat de exigenţi estimp. Deja se tocmeau prinsori, se puneau rămăşaguri şi cogeamitea dârdâiau de frică în aşteptarea deznodământului ascuns în cimilitura prezidenţială. Taman în toiul spaimei, veneau dubele pe Siret, pe Tisa şi pe Clisură cu contrabandişti în uniformă şi misterul s-a risipit pe dată. Altele sunt în pregătire, gata să-i încarce pe vameşii trimişi în judecată la ceasul integrării. La aderare era nevoie de un lot nou, se înţelege, cel vechi nu mai corespunde actualului interes naţional. În contextul fixat de preşedinte, sentinţa pare ca şi scrisă, condamnarea este iminentă.
În realitate, ce mai tura-vura, presiunea exercitată de politicieni şi de presă asupra justiţiei este imensă şi cineva ar trebui s-o curme. Direct ori indirect li se reproşează magistraţilor că sunt „contrarevoluţionari”, că din cauza lor castelele clădite de alde Boc se năruie şi câte altele. Că au destabilizat economia cu hotărârile în favoarea pensionarilor sau că sunt excesiv de blânzi cu corupţii. Prea puţine arestări pe cap de locuitor!, urlă arhanghelii democraţiei recente. Deşi industria dosarelor penale e singura care funcţionează la parametrii maximi în ţara cobailor. Şi nu oricum, ci planificată minuţios. Celelalte industrii au falimentat demult, parcelate şi vândute cu bucata, prin grija guvernelor postdecembriste. Procurorilor şi judecătorilor abia ieşiţi din facultate li se inoculează parşiv misiunea nobilă a curăţării ţării de elementele reacţionare.
La fel ca şi în anii cincizeci, împărţitorii de dreptate sunt îndoctrinaţi în laboratoarele adecvate politic. Acum se învaţă papagaliceşte versetele Convenţiei Europene şi se manipulează excesul de tinereţe al oamenilor în robă. Mecanismul duduie ca uns, s-au schimbat doar rotiţele şi lubrifiantul. Scopul e acelaşi dintotdeauna: slujirea siguranţei naţionale! De unde şi avalanşa de interceptări şi înregistrări sub acest pretext. Comandamentele politice sunt mai puternice ca probele şi legile, voinţa puterii e codul după care se ghidează o groază de magistraţi nimeriţi în Casa Justiţiei.
Aşadar, nu cumva să rataţi spectacolele judiciare din februarie! E deschidere de stagiune, ne-a anunţat însuşi preşedintele-scamator al coloniei...
n) Apropo de „Experimentul Piteşti”. Se vorbeşte întruna că apărarea şi acuzarea sunt egale în arme, principiu căruia i se dedică simpozioane care mai de care mai sofisticate. Geaba fandoseala, deoarece avocatul nu are „putirinţa” de a-şi alege judecătorul în soluţionarea pricinii, aidoma procurorului. Ca la Piteşti şi aiurea, de pildă, în cererile de arestare preventivă. Apropo, ce s-ar spune dacă avocaţii şi-ar „dirija” cauzele spre acelaşi judecător şi s-ar întoarce de-acolo numai cu hotărâri favorabile? Ar înfunda laolaltă penitenciarele, desigur, iar presa i-ar martela mediatic pe „răufăcătorii” încârdăşiţi să deturneze aderarea schengeniană şi să strice rapoartele de ţară vasală. Altminteri, se laudă partinic eforturile autorităţilor în lupta anticorupţie şi se blamează „reaua-credinţă” a avocaţilor... D-aia, zic şi eu, precum cârcotaşa ţărancă, „Mie nu-mi convine!”.
Citește pe Antena3.ro
