“Mie o să-mi vină cea din urmă zi/ Şi va fi şi-aceea tot un fel de nuntă.”

Într-o singură direcţie, omul se naşte pierzător. Pierzător sigur. Orice-ar face este învins până la urmă de trecerea timpului, de şuvoiul anilor care se duc, se duc, de nu-i poţi apuca de haină să le opreşti alergarea necruţătoare. Totuşi, ceva poate forţa fiinţa umană, poate întârzia scorul final. Pot unii oameni să-şi păstreze clocotul, pofta de viaţă, cheful de luptă, chiar dacă îl mai trădează zgârciul genunchilor. Sunt cei care dau erată la numărul anilor scrişi într-un registru de un hârţogar din primărie. Sunt cei care au o altă vârstă în piept, în suflet, sunt biruitorii, care privesc semeţ moartea în ochi şi n-o lasă să câştige cu fanfară meciul cu fiinţa umană. Sunt cei care au atâta putere, încât aşază lângă ultima suflare chiar şi o vorbă de duh. S-a ridicat la cer un scriitor care ne-a înfrăţit cu râsul prin scenetele şi cupletele lui, Dan Mihăiescu. Când a plecat dintre noi a şoptit: “Umoristul Mihăiescu a decis să decedeze,/ lung prilej de vorbe şi de ipoteze”. Iar geniul Adrian Păunescu a luat calea Cerului ca un vifor, aşa cum şi-a trăit şi Viaţa. În ultimele ore de viaţă, “răstignit” prin tuburile perfuziilor, printre “oftaturile” searbede ale aparatului de respiraţie artificială, Poetul a dictat ultimele versuri: “De-aicea, de pe patul de spital/ Pe care mă găsesc de vreme lungă/ Consider că e-un gest profund moral/ Cuvântul meu la voi să mai ajungă./ Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani/ Eu însumi sunt mai omenos în toate,/ Dă-mi, Doamne, viaţă încă nişte ani/ Şi Ţării mele minima dreptate.” Şi s-a stins Poetul. Împărtăşindu-şi ultima zbatere de aripă a inimii cu sfântul cuvânt ŢARĂ. Tot o străfulgerare de geniu a lui Adrian Păunescu este şi metafora cum că moartea e şi ea un fel de nuntă. “Lumânări de nuntă ţin în labe urşii/ Lupii suflă-n focul stânelor pustii/ În rostogolire ne unesc obârşii/ Nu-mi vei fi mireasă, mire nu-ţi voi fi/ Îmbracăte-n alb prea frumoasă mireasă/ Aşa se cuvine în drama ce-o joc/ Pe urmă plecăm fiecare acasă/ Şi munţii vor pune misterul la loc/ Pân-să se întâmple tu vei fi căruntă/ Mie o să-mi vină cea din urmă zi/ Şi va fi şi-aceea tot un fel de nuntă/ Şi-mi vei duce grija şi te voi iubi/ Te invit la nunta dulce şi albastră/ Unde zurgălăii scot argint din toţi/ Ce păcat că totuşi nu e nunta noastră/ Ce păcat că morţii i-am fost dat ca soţ.” Cercetări meticuloase concluzionează chiar că moartea nu există. O teorie susţine că există o mulţime de universuri, o stupefiantă întrepătrundere de universuri. Când omul moare se sfârşeşte doar “excursia” trupului său prin acest univers, al lumii noastre. Dar mai rămâne trează o mică energie, o “baterie” de numai 20 de waţi, ca puterea celui mai firav bec. Este “bateria” care alimentează sufletul în nemurirea lui. Cu această minusculă energie sufletul îşi urmează existenţa, dar în alt univers. Se pare că şuvoiul de energie ce aleargă prin noi este chiar mai important decât mersul sângelui. Un bărbat strâns în menghina controverselor, Irinel Columbeanu a descoperit nişte modele matematice. Nu a fost doar victima jocului de bâza când primea scatoalce de la fandoselile Monicăi. Irinel Columbeanu a pus în modele matematice cele două senzaţionale descărcări de energie din soarta omului, energia degajată la ţipătul victorios al pruncului în clipa naşterii şi energia eliberată în ultimul suspin din momentul morţii. Şi cercetătorii de excelenţă au mai făcut o ispravă, au reuşit să evidenţieze cât cântăreşte sufletul. 21 de grame. Atât cântăreşte Măria Sa Sufletul! A fost cântărit cu exactitate un om în clipa morţii şi apoi repetată  cântărirea după secundele morţii. Omul decedat cântărea cu 21 de grame mai puţin. Părăsise sărmanul trup Măria Sa Sufletul. Cel de numai 21 de grame. Şi se înălţa într-o altă lume. Mai bună. Nu cumva trebuie să se rejoace MECIUL CU MOARTEA?