Miniştrii PSD – rudele sărace ale Guvernului Traian Băsescu? (I)

Ca mai toate întâmplările din ultimul timp, demisiei lui Liviu Dragnea din postul de ministru al Administraţiei şi Internelor i s-au găsit imediat explicaţii ţinând de culise. S-a spus şi s-a scris că liderul PSD a făcut acest gest spectaculos, deoarece alţi colegi de partid ar fi încercat să-i impună drept colaboratori persoane pe care domnia sa nu le-ar fi agreat.

De la aceste ipoteze, devenite cât ai clipi teze mai întâi şi axiome mai apoi, s-au înălţat în clăcile fără sfârşit care sunt talk-show-urile televiziunilor de ştiri, dezbateri pro şi contra despre dreptul unui ministru de a-şi alege colaboratorii, despre ciorovăielile din PSD, despre raportul dintre baronii locali şi baronii centrali.

Nici unul dintre domnii uitaţi cu orele prin studiouri, deloc neliniştiţi că s-ar putea alege cu hemoroizi după atâta stat în fund şi cu dureri de dinţi după atâta dat din gură, nu s-a întrebat cum au apărut în presă informaţiile despre cauzele din culise ale demisiei lui Liviu Dragnea.

Dacă s-ar fi întrebat şi-ar fi dat seama că pe aceste informaţii te poţi baza la fel de puţin ca şi pe cele ale lui Caracudi, reporterul lui Caragiale din Cişmigiu.

Pentru că fătucile şi guguştiucii susţin că le-au obţinut din surse.

Deşi tot din surse pretindeau cei de la TVR, în 22 decembrie 1989, că au informaţiile despre apa otrăvită, depozitele de sânge aruncate în aer şi despre supermanii terorişti, noi nu vom pune la îndoială explicaţiile de culise ale demisiei lui Liviu Dragnea. Nu, pentru că obişnuiţi deja cu spectaculoasa manipulare a presei de către politicienii tot mai şmecheri, nu credem în explicaţiile trimiţând la surse, ci pentru că din punctul de vedere al analistului singurul lucru care contează sunt realităţile făcute publice.

Imensa masă a electoratului, prea ocupată cu efectele în cotidian ale deciziilor luate de cel mai prost Guvern de la cel al lui Constantin Dăscălescu încoace, n-a avut timp să asculte sau să citească despre cauzele din culise ale recentei întâmplări. Imensa masă a electoratului a luat cunoştinţă de două fapte limpezi:

1) La nici două săptămâni de la numirea în funcţia de ministru al Administraţiei şi Internelor, un lider PSD – şi nu unul oarecare – demisionează în chip spectaculos. Spunem spectaculos, deoarece gestul n-a fost premers de semne ale vreunei supărări pe viaţă şi, lucru important, a fost făcut la oră de vârf în materie de audienţă tv.

2) Indiferent de adevăratele cauze ale gestului, Liviu Dragnea şi-l motivează public prin faptul că Departamentul său n-a primit suficienţi bani de la Buget.

Din aceste două fapte, imensa masă a electoratului trage următoarele concluzii:

1) Partidul Social Democrat s-a remarcat, încă de pe vremea când se chema PDSR, ca o formaţiune cu deosebite capabilităţi în administrarea ţării. Administrarea ţării presupune existenţa unor cadre nu numai competente, dar şi serioase până la plicticoşenie în activitatea lor. Prin comparaţie cu miniştrii CDR mai întâi şi ai PNL mai apoi, miniştrii PSD, nu numai cei din Guvernul Năstase, dar şi cei din Guvernul Văcăroiu, nu-şi îngăduiau gesturi de cenaclişti precum numirea unor secretari de stat după voia inimii lor (cum s-a întâmplat cu Gabriel Oprea) şi nici demisia din funcţie la puţin timp după desemnarea de către partid şi instalarea cu fast regal. Frumoase pe vremea cavalerilor medievali, în stare să se lase măcelăriţi de duşman decât să lupte cu viclenie, astfel de gesturi sunt incompatibile cu demnitarii din ziua de azi, mai degrabă maşinării fără suflet decât oameni.
Cele două demisii din fruntea Ministerului de Interne, spectaculoase recorduri în materie de instabilitate guvernamentală, adâncesc imaginea unui PSD care şi-a pierdut atuul de formaţiune găzduind rezerva de cadre în materie de administrare a ţării.

2) Chiar dacă aşa-zisele informaţii din surse n-au devenit adevăruri pentru opinia publică, întâmplările din partea de guvern ce revine PSD sunt rapid raportate la întâmplările din partea de guvern ce revine PD-L. În timp ce miniştrii PSD demisionează într-un ritm mai rapid decât se schimbau domnii Moldovei înainte de Ştefan cel Mare, miniştrii PD-L nu scot nici măcar un mieunat în transpunerea în viaţă a înaltelor indicaţii venite de la Cotroceni după ce-au fost ţinute în gură de Emil Boc. Desigur, poate că un partid modern, definit printr-o democraţie autentică, aşa trebuie să apară în public: marcat de personalităţi vii, de confruntări interne, de decizii luate în conduceri colective. Din nefericire pentru PSD, într-o Românie imbecilizată după douăzeci de ani de democraţie neînţeleasă, imaginea PD-L, de Partid Comunist Român aflat sub mâna de fier a Cârmaciului devenit căpitan, e cea care place.

(va urma)