Decizia Romaniei de neparticipare cu trupe la misiunea UNIFIL II din Liban a fost o sansa pierduta pentru politica externa. Exista insa, uneori, momente in care ratarea unei oportunitati nu, e neaparat, prilej de acuzatii.
Incerc sa inteleg situatia dificila in care a fost pus presedintele Traian Basescu pentru luarea unei decizii. Voi analiza avantajele si dezavantajele hotararii administratiei de la Bucuresti. Sa incepem cu dezavantajele.
In primul rand, vom da prilejul partenerilor europeni sa creada in continuare despre noi ca participam la orice misiune din initiativa SUA, refuzand in schimb o misiune sub egida ONU, cu serioasa implicare a UE. In al doilea rand, am ratat oportunitatea de a transmite Frantei, ce conduce UNIFIL II si are interese istorice in Liban, ca suntem interesati de o reapropiere puternica, politica si militara. Dupa cinci ani de optiune total proamericana, misiunea din Liban era cea mai buna sansa de a demonstra Parisului ca dorim sa regasim echidistanta in politica externa. Mai ales cu patru luni inainte de intrarea in UE.
Ma asteptam ca premierul Tariceanu, un bun contributor la bugetul Frantei prin vanzarea de autoturisme in Romania, sa pledeze cauza implicarii noastre. Inca o data, prim-ministrul a ratat sansa de a demonstra ca este om de stat. Ramane un om de afaceri, aflat la mijlocul distantei dintre sef de partid si de Guvern. Cu evidente derapaje in curbe cu dificultate medie.
Misiunea din Liban ar fi fost un argument solid si pentru o rectificare a bugetului Apararii pe 2007. Sub mandatul celui mai slab ministru din istoria Armatei, am reusit performanta rusinoasa de a ne incalca angajamentul scris fata de NATO, de alocare a 2,38% din PIB pentru Aparare.
Nu pledez pentru trimiterea militarilor romani sub tirurile rachetelor Hezbollah. Cred ca optiunea noastra putea pentru mijloace noncombatante. Din cele sapte variante oficiale din dosarul Statului Major General, se putea alege cea mai putin periculoasa. Presedintele n-a dorit insa o participare mai degraba simbolica, doar de dragul mentionarii Romaniei.
Toate partidele parlamentare, cu exceptia PSD, au salutat decizia CSAT. Eu, personal, am fost dezamagit. Dupa cum isi exercita presedintele mandatul, asteptam mai degraba o decizie de implicare, fie ea si limitata.
Dar dezamagirea mea nu trebuie sa tina loc de concluzie finala. Accept ideea ca seful statului a fost intr-o postura dificila, dupa ce a cantarit atent argumentele ministrului de Externe, ale sefului Statului Major General, ale directorului interimar SRI.
Dincolo de eventuale avantaje pe plan extern si confirmarea capacitatii militare a Romaniei de implicare in multiple teatre de operatiuni, sunt sigur ca au existat contraargumente rationale.
Prezenta in sudul Libanului ar fi atras probabil tara noastra intr-un joc mai complicat, cu amenintari din partea Hezbollah. Organizatia siita libaneza, aflata sub controlul Iranului, este infinit mai periculoasa pentru noi decat altele. Nu avem aici o prezenta semnificativa Al-Qaeda sau a unor grupari teroriste irakiene, daca ne referim la implicarea noastra in Afganistan si Irak.
Dar cand vine vorba despre Hezbollah, sunt multe de spus. Disciplina de fier, suport masiv financiar si militar din partea Iranului via Siria, antecedente grave de atac la adresa fortelor de pace din Liban.
In Romania exista sute de simpatizanti Hezbollah. Chiar si membri ai organizatiei fundamentaliste siite. Oameni de afaceri libanezi, sirieni si iranieni care, foarte probabil, finanteaza Hezbollah din afacerile facute in Romania. Majoritatea sunt cunoscuti printr-o monitorizare atenta a specialistilor in antiterorism. Implicarea in Liban ar fi adus amenintarea terorista mult mai aproape de tara noastra. Mai precaut decat in alte ocazii, presedintele a preferat sa piarda un as din maneca politicii externe pentru un plus de securitate pe plan intern.
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
