Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
1966-1969, ambasador în Japonia și Australia. 1969-1971, ambasador și reprezentant permanent al României la Oficiul Națiunilor Unite de la Geneva; șef al delegației țării noastre la Conferința Comitetului pentru Dezarmare. 1972-1978, ambasador la Organizația Națiunilor Unite de la New York ; vicepreședinte al Adunării Generale a ONU la a XXXV-a sesiune. 1980-1982, șeful delegației române la Reuniunea de la Madrid a Statelor participante la Conferința pentru securitate și cooperare în Europa. 1982-1985, ambasador în Elveția. Să fi făcut oare omul care a avut o astfel de activitate ceva pentru țara lui? L-a trimis Ceaușescu, cum să facă? se vor grăbi să-mi strige cei care cred că România și-a întrerupt existența în 1945, pentru a și-o relua după 1989. Nu mai confunda întunericul regimului comunist cu țara, nenorocitule! vor adăuga iacobinii vremurilor noi, împroșcându-mă, pentru a fi și convingători, și în ton cu exigențele unei exprimări cât mai elegante, cu o droaie de epitete „savuroase”! Pe omul de care vorbesc l-a trimis, într-adevăr, Ceaușescu! L-a trimis, prin anii 80, să-l roage pe vicepreședintele SUA, cu care se împrietenise atunci când fuseseră amândoi ambasadori la ONU, să sprijine obținerea de către România a unui împrumut financiar în condiții cât mai avantajoase.
Cum să te duci însă la al doilea om din conducerea celui mai puternic stat al lumii fără acordul prealabil al acestuia? Numai că Ceaușescu nu putea fi refuzat, așa că diplomatul român a simțit, pornind la drum, cam ceea ce simte un câine surd când pleacă la vânătoare. Odată ajuns la Washington, a sunat de la ambasada noastră la Casa Albă, spunînd cine este și pe cine caută. Vicepreședintele , pe care-l chema George Bush, se afla într-un turneu prin țară. Lucrul acesta nu l-a împiedicat însă ca în seara aceleiași zile să-l sune din avion pe străinul care-l căutase. Secretarei ambasadei era să-i cadă telefonul din mână: Vicepreședintele Statelor Unite, domnule ambasador! A sunat chiar dumnealui personal!
Astfel s-au petrecut lucrurile atunci, așa cum se petrecuseră mai înainte cu aproape 20 de ani, la Tokio, când același om juca adesea tenis de câmp cu prințul moștenitor al Japoniei, actualul împărat. Câți alții n-au mai fost! David Rockefeller și Jacqueline Kennedy sunt doar o parte dintre ei. Ion Datcu, fiindcă despre dumnealui este vorba, a vorbit nu despre Ceaușescu, ci despre România cu toți aceștia. Adică despre țara care anul trecut, în toamnă, nici măcar n-a știut, sau s-a prefăcut că nu știe, că el a murit. Ce mare scofală! A dispărut unul dintre cei mai valoroși ambasadori ai noștri din a doua jumătate a veacului trecut, cel despre care se spunea că seamănă cu Nicolae Titulescu! Semăna, într-adevăr, și nu numai la înfățișare! Ehei, să fi fost regizor de filme istorice! Așa, Ion Datcu s-a stins într-un revoltător anonimat! Într-o țară normală, memoria publică s-ar fi simțit obligată față de un astfel de om, apărându-i numele de uitare, și chiar arătându-i prețuirea cuvenită!
