Mocirla

Urechile cu ochi albaştri cresc frumos, democratic, având în sânge virusul libertăţii de a te asculta.

Unii spun că el i-a (ne-a) încălecat, că le-a (ne-a) arătat pisica. Aiurea. Stenogramele arată slăbiciune, nu forţă. Când te uiţi pe gaura cheii, nu eşti nici deştept, n-ai nici caracter. În plus, ţi-e teamă că dincolo de uşă ţi se coace ceva. Şi-ţi lipeşti urechea sub clanţă, ca slugile.

Stenogramele sunt o perfecţionare a făcutului cu dosare. "Te fac la dosare" a devenit "te fac la stenograme". Singurul semn de forţă la stenograme ar fi că el ne ascultă, iar noi, nu. Că n-avem cum. El poate. Are cu ce, bă...Suntem egali în faţa lui Dumnezeu, a Constituţiei, dar de ascultat, ascultă numai el. Vorba analfabeţilor: ascultă decât el. Pe el îl doare-n fes de aiureala numită democraţie. El era democrat oricum, de când se ştie. În plus, era obişnuit cu stenogramele. Pentru el, o Românie democrată este o Românie ascultată. Îţi pune stetoscopul. Te ascultă pe toate părţile. ŞI Ceauşescu asculta. Ca să protejeze comunismul de bârfe şI să nu-i tragă un alt comunist scaunul. Nevastă-sa asculta asculta în direct că era sexy să afle amantlâcurile din partid (ar fi fost leşinată după tabloide, dacă...), să fie la curent cu mârâielile, cu fiţele nevestelor fără coc şI alte tâmpenii. El şI Ea ştiau tot. Desigur, nu se publica nimic. Aici e marea diferenţă dintre dictatură şI democraţie. Rostul stenogramele contemporane e să se hăhăie el: hă, hă, hă...bă, voi vorbiţi, bă...păi uite că ştiu cu cine v-aţi ţinut, cu cine aţi băut, cu cine v-aţi şI unde, şI când m-aţi băgat şI scos...

 El vrea ca tu să ştii că el ştie totul despre tine. Că el, ca şI Stamate al lui Urmuz, are pâlnia lui, un tub de comunicaţie cu naţiunea, "ce-i permit să satisfacă şI cerinţele dragostei şI interesele superioare....". Absurdul lui funcţionează altfel decât absurdul lui Urmuz. El zice că dacă dă pe goarnă cu cine ai frământat cearceafurile fără să ştie nevastă-ta, te are la mână şI curăţă naţia de mizerii. Mizeria ta casnică vs. mizeria lui macro. Ştiaţi fireşte că la grevele fiscarilor sau ale profesorilor, o treime dintre participanţi erau nişte inşi vioi care spuneau glume, filmau şI aveau ochi albaştri. Din ultimele promoţii şcolite în ale ascultatului democratic. La mitinguri, nici nu se mai ascund. Scandează cu tine, te filmează, te toarnă. Ulterior, stenogramele le rotunjesc misiunea.

În Agenţia secretă, filmul lui De Niro, nişte absolvenţi se tăvălesc în noroi. Deasupra, de la balcon, un mahăr urina pe ei. Ii călea umilindu-i.  

 De la cap se adânceşte mocirla. Instituţia care şcoleşte la trasul cu urechea pentru ăla de la putere, care şI când o fi el, e mizerabil obligată să crească având în sânge virusul libertăţii de a te asculta. Aici coexistă cel mai mare pericol şI abjecţia perfectă: să perverteşti statutul academiei. Nu mai înţelegi cât s-o fi schimbat în ultimii douăzeci de ani instituţia care ascultă, dacă noile generaţii de stenografi întreţin mocirla ca să-l apere pe el de atentatorii la siguranţa naţională.