Momelile bişniţarilor

O firmă de produse pentru pescuit îşi prezintă ultimele născociri în materie de momeli. Grăunţe cu gust de miere şi parfum de nu-ştiu-e. Cică peştii ar fi înnebuniţi după ele, le adulmecă  de la distanţă şi le înşfacă lacomi. E suficient să le arunci în apă şi gata, succesu-i garantat. Nu la fel procedează şi capitalismul ? Inventează momeli care mai de care, cu arome şi gusturi irezistibile şi hap !, plevuşca le înhaţă  fără  să şadă pe gânduri. În  balta asta globalizată şi apatridă, rechinii şi ciortanii vieţuiesc laolaltă, servindu-se unii de alţii. Dar peştele mai mic este dintotdeauna momeala celui mare. La capătul lanţului trofic pândeşte cu gura lăbărţată sistemul însuşi, pregătit să-i devoreze pe toţi. Dacă îmi cereţi să definesc capitalismul printr-un singur cuvânt, acela este momeala. Aici a păcătuit comunismul, a folosit momeli cu miros de năduşeală  şi gust de ostoire. Şi cum  dracu' să nu te saturi de ele şi să nu râvneşti la vitrinele colorate  şi îmbelşugate de peste drum ? Chestie de marketing politic, la urma urmei. Iar capacitatea  sistemului capitalist de a prosti individul este infinită, se regenerează  ceva de speriat. Unde mai pui că din întreprinderea asta se câştigă şi gologani cu ghiotura. Galantarele sunt doldora de momeli, viu colorate, sclipicioase, înmiresmate, provocatoare, însă nimic nu este ceea ce scrie pe etichetă. Minciuni frumos ambalate şi pentru a căror reclamă se plătesc sume uriaşe. Comunismul a crezut că e de ajuns să-şi expună marfa pe tarabă, adeseori învelită în hârtie  de ziar şi bâzâită de muşte. Nu a fost, fiindcă omul rămâne  de-a pururi sălbaticul păcălit   cu mărgele  de sticlă.

În Românica, momeala la care nu rezistă norodul  este sarmaua electorală. Simplă sau stropită cu niţică ţuică ori zaibăr. Gloata  se-nghesuie  să-şi umple  burdihanul cu pomana  oferită de politicienii bişniţari.  Sarmaua şi votul, la atât se reduce strategia de campanie, iar de vă îndoiţi, întrebaţi-i pe alde Boureanu. Şmecherii au prins  slăbiciunea  mulţimii şi-o amăgesc cu miroase de varză fiartă. Ăi mai  sofisticaţi, ca de pildă madam Macovei, pozează în revistele pentru femei. Măcar acolo, că nu-mi închipui să existe bărbaţi care să-şi dorească s-o vadă pe amazoana luptei anticorupţie în poziţii voit lascive. Au primit sfaturi să-şi umanizeze  orişicât imaginea, s-o comercializeze lesne la urne. Pictorialul  ca momeală, asta da scorneala dracului....

În definitiv, esenţa statului  capitalist este bişniţa. Aşa o  botezaseră ideologii purpurii.  Codul penal de până în  1989  o conţinea ca atare, deghizată în speculă, iar pedepsele curgeau exemplar. Legiuitorul egalitarismului social ţintise capitalismul chiar în măduva spinării  şi-l paralizase. Un text de lege i-a trebuit ca să răpună balaurul, nu mai mult ! Comerţul, ca îndeletnicire, era ilicit penal, şi cine îndrăznea, sfârşea  la "gherlă”. Astăzi,  speculanţii de ieri s-au trezit oameni de afaceri, capitalişti cu patalama de la autorităţi.  Care afaceri, fraţilor, că  mai toţi trec marfa dintr-o mână în alta şi-şi  sporesc  astfel profitul ? Fiecare adaugă ceva la preţ  întru prosperitatea lor şi  a molohului ce-şi  trage osânza tocmai  din  această învârteală. Se  strâng taxe şi impozite, fiindcă  fiscul are grijă să  nu lase nesancţionată bişniţa oficială. Singurul care pierde este capul de locuitor, silit să-şi vândă tot, inclusiv  conştiinţa, ca să supravieţuiască. Dar nu oricum, ci  îmbogăţindu-i obscen, din puţinul său,  pe stăpânii ce-i hotărăsc  destinul de veşnic sclav. Bogătaşi peste sărăcia altora, iată paradigma statului a cărui  filozofie fundamentală, sacrosanctă, este  bişniţa  !

Cândva, şefii flotilei comerciale a Republicii Socialiste România i-au dat  pe mână a mai mare navă, "Biruinţa”. O "sculă”, în limbajul portuar  al fostului capitan. Dar una cu care a bişniţărit  pretutindeni şi a pus la  teşcherea chite groase de parai. Insul s-a trezit apoi preşedinte peste  ţară, adică o sculă mai babană, însă melicul nu i-a trecut, bişniţarul  tot bişniţar. Altminteri, bucuria preşedintelui de azi păleşte pe lângă cea a comandantului  de odinioară. Nici nu se compară, ne-a zis-o cu lacrimi în ochi  tipul care nu se  sfieşte să facă bişniţă şi cu propria-i biografie. Folosită  mereu ca momeală  pentru  gloata avidă de poveşti  cu piraţi şi felinare roşii...