Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
O firmă de produse pentru pescuit îşi prezintă ultimele născociri în materie de momeli. Grăunţe cu gust de miere şi parfum de nu-ştiu-e. Cică peştii ar fi înnebuniţi după ele, le adulmecă de la distanţă şi le înşfacă lacomi. E suficient să le arunci în apă şi gata, succesu-i garantat. Nu la fel procedează şi capitalismul ? Inventează momeli care mai de care, cu arome şi gusturi irezistibile şi hap !, plevuşca le înhaţă fără să şadă pe gânduri. În balta asta globalizată şi apatridă, rechinii şi ciortanii vieţuiesc laolaltă, servindu-se unii de alţii. Dar peştele mai mic este dintotdeauna momeala celui mare. La capătul lanţului trofic pândeşte cu gura lăbărţată sistemul însuşi, pregătit să-i devoreze pe toţi. Dacă îmi cereţi să definesc capitalismul printr-un singur cuvânt, acela este momeala. Aici a păcătuit comunismul, a folosit momeli cu miros de năduşeală şi gust de ostoire. Şi cum dracu' să nu te saturi de ele şi să nu râvneşti la vitrinele colorate şi îmbelşugate de peste drum ? Chestie de marketing politic, la urma urmei. Iar capacitatea sistemului capitalist de a prosti individul este infinită, se regenerează ceva de speriat. Unde mai pui că din întreprinderea asta se câştigă şi gologani cu ghiotura. Galantarele sunt doldora de momeli, viu colorate, sclipicioase, înmiresmate, provocatoare, însă nimic nu este ceea ce scrie pe etichetă. Minciuni frumos ambalate şi pentru a căror reclamă se plătesc sume uriaşe. Comunismul a crezut că e de ajuns să-şi expună marfa pe tarabă, adeseori învelită în hârtie de ziar şi bâzâită de muşte. Nu a fost, fiindcă omul rămâne de-a pururi sălbaticul păcălit cu mărgele de sticlă.
În Românica, momeala la care nu rezistă norodul este sarmaua electorală. Simplă sau stropită cu niţică ţuică ori zaibăr. Gloata se-nghesuie să-şi umple burdihanul cu pomana oferită de politicienii bişniţari. Sarmaua şi votul, la atât se reduce strategia de campanie, iar de vă îndoiţi, întrebaţi-i pe alde Boureanu. Şmecherii au prins slăbiciunea mulţimii şi-o amăgesc cu miroase de varză fiartă. Ăi mai sofisticaţi, ca de pildă madam Macovei, pozează în revistele pentru femei. Măcar acolo, că nu-mi închipui să existe bărbaţi care să-şi dorească s-o vadă pe amazoana luptei anticorupţie în poziţii voit lascive. Au primit sfaturi să-şi umanizeze orişicât imaginea, s-o comercializeze lesne la urne. Pictorialul ca momeală, asta da scorneala dracului....
În definitiv, esenţa statului capitalist este bişniţa. Aşa o botezaseră ideologii purpurii. Codul penal de până în 1989 o conţinea ca atare, deghizată în speculă, iar pedepsele curgeau exemplar. Legiuitorul egalitarismului social ţintise capitalismul chiar în măduva spinării şi-l paralizase. Un text de lege i-a trebuit ca să răpună balaurul, nu mai mult ! Comerţul, ca îndeletnicire, era ilicit penal, şi cine îndrăznea, sfârşea la "gherlă”. Astăzi, speculanţii de ieri s-au trezit oameni de afaceri, capitalişti cu patalama de la autorităţi. Care afaceri, fraţilor, că mai toţi trec marfa dintr-o mână în alta şi-şi sporesc astfel profitul ? Fiecare adaugă ceva la preţ întru prosperitatea lor şi a molohului ce-şi trage osânza tocmai din această învârteală. Se strâng taxe şi impozite, fiindcă fiscul are grijă să nu lase nesancţionată bişniţa oficială. Singurul care pierde este capul de locuitor, silit să-şi vândă tot, inclusiv conştiinţa, ca să supravieţuiască. Dar nu oricum, ci îmbogăţindu-i obscen, din puţinul său, pe stăpânii ce-i hotărăsc destinul de veşnic sclav. Bogătaşi peste sărăcia altora, iată paradigma statului a cărui filozofie fundamentală, sacrosanctă, este bişniţa !
Cândva, şefii flotilei comerciale a Republicii Socialiste România i-au dat pe mână a mai mare navă, "Biruinţa”. O "sculă”, în limbajul portuar al fostului capitan. Dar una cu care a bişniţărit pretutindeni şi a pus la teşcherea chite groase de parai. Insul s-a trezit apoi preşedinte peste ţară, adică o sculă mai babană, însă melicul nu i-a trecut, bişniţarul tot bişniţar. Altminteri, bucuria preşedintelui de azi păleşte pe lângă cea a comandantului de odinioară. Nici nu se compară, ne-a zis-o cu lacrimi în ochi tipul care nu se sfieşte să facă bişniţă şi cu propria-i biografie. Folosită mereu ca momeală pentru gloata avidă de poveşti cu piraţi şi felinare roşii...
