Morcovul şi băţul

Europa integratoare e iritată la culme de lentoarea reformelor dâmboviţene. Stăpânii noii ordini continentale s-au săturat de îndărătnicia "copilului-problemă", înfăşat în ştergare de borangic şi-n marame munteneşti.

Domnii de la Bruxelles, exasperaţi de duplicitatea guvernanţilor de la Bucureşti, s-au sfătuit să ne închidă robinetul cu valută forte. "Ne-a ajuns şmecheria cu iţari, gata cu concesiile!", par să spună comisarii ăia cu morgă occidentală. De la noi, de peste ulucă, frusta Monica le ţine isonul, cum altfel?, de vreme ce România e doar ţara din care a plecat pe lirele sterline ale "perfidului Albion."

"Nici eu nu v-aş da bani dvs. dacă nu aş fi sigură că-i folosiţi corect", a răbufnit răcorindu-se, într-o trezie pasageră, proaspătul caporal al comandantului Băsescu. Prinşi cu mâna în cutia milei transnaţionale, românii, pierzători din născare, n-au de ales. Ori împrumut cu condiţionări, ori faliment naţional, privegheat de eurocomisarii cinismului globalizator!

Dar nu orice fel de faliment, ci unul cu asomare rapidă, în tradiţia ades caraghioasă a aquisului comunitar! Bundestagul nepoţilor lui Hitler a sărit şi el, decizând în unanimitate să ne taie fondurile, fiindcă Justiţia română nu s-a primenit îndeajuns ucazurilor de conjunctură. Odinioară, şi n-a trecut cine ştie ce timp, aceiaşi nemţi puri au mai încercat să croiască arian conturul Europei şi s-a văzut ce-a ieşit.

Acum, urmaşii inventatorilor lagărelor de exterminare vor să alinieze ţările mărginaşe ale proiectului Uniunii Europene în zăngănitul euroilor, şi nu al armelor purtătoare de zvastică. România îmbăsescizată tace sau schelălăie debil, deşi bocancul primit în boaşe de la gardienii blonzii o doare. Cine să ţipe, cine să-i ia la refec pe ipocriţii apuseni, că ne "gripăm" culoarele diplomatice, ce naiba?

"Cred că trebuie să folosim presiunea externă, aşa cum am folosit-o pentru orice schimbare reală din 1990 până acum", s-a mai încordat ex-ministresa Macovei, de parcă şi-ar fi pierdut şi cetăţenia română. Slugărnicia asta agresivă faţă de actuala Sublimă Poartă mă dezgustă, mă-mbrânceşte cu gândul la paukeriţele sosite pe tancurile mujicilor în anii de avânt comunist. Şi atunci tot sub "presiune externă" s-a împurpurat societatea românească şi nimeni n-a cutezat să se împotrivească directivelor moscovite.

Puţinii care nu şi-au uitat originile strămoşeşti au putrezit în temniţele cu comandă muscălească şi-n gropile comune sau au pribegit în democraţiile de aiurea.

O ţară se schimbă anevoie, e un mecanism complex şi delicat, ale cărui angrenaje sunt alcătuite din oameni şi de aici dificultăţile procesului de nivelare a deosebirilor etno-culturale. Căci, la noi, masa tăcută de inşi aduce cu ea gemetele desculţilor şi oropsiţilor jertfiţi în războaiele de eliberare naţională şi de făurire a statului unitar. în spatele milioanelor de români stă o istorie milenară, nu întotdeauna onorabilă şi cinstită, dar ea e a noastră, şi nu a altora.

Răzeşii lui ştefan cel Mare, boierii lui Mihai Viteazul şi opincarii de la Vidin şi Plevna se răscoală ori de câte ori îi aud pe năvălitorii moderni vorbind despre ştergerea diferenţelor statale. Poate că Europa are dreptate, plusul ei de civilizaţie şi arhitectura instituţională funcţională îi sunt argumente zdrobitoare, dar şi conaţionalii mei au dreptul la mândria de neam. De neam risipitor şi imprevizibil, împreunător de naţii şi rânduieli asimilate de pretutindeni.

Ambâţul Europei nu-i de ignorat, dar insistenţa de a impune României propria-i politică, după principiul "morcovul şi băţul", îmi aminteşte o întâmplare de pomină cu Til Buhoglindă. Cândva, străbunul reformiştilor berlinezi, pezevenchiul Til (un Păcală nibelung), stârnit de galbenii unui bogătaş din Erfurt, s-a angajat că în numai două luni îşi va învăţa măgarul să citească. Năzdrăvanul personaj a pus între filele unei cărţi pale de fân, iar dobitocul, îmbiat de mirosul ierbii afânate, s-a deprins să întoarcă paginile în căutarea nutreţului.

Astfel i-a păcălit ruda îndepărtată a politicienilor din Bundestag pe târgoveţii cu dare de mână din burgul german. Iar la sfârşit le-a lăsat în ieslea animalului un bilet cu mesajul plin de tâlc: "Cine poate crede că un măgar poate învăţa carte acela e însuşi vrednic a se numi măgar".

Neîndoielnic, scrupuloşii apuseni au citit păţaniile lui Til Buhoglindă, s-au întrupat din snoavele sale, şi de aceea mă miră cogeamitea lipsă de înţelepciune şi înţelegere. Sigur, în prejudecăţile orişicât îndreptăţite ale Occidentului, noi suntem măgarul din povestire, amăgit cu morcovi după fiecare capitol din romanul fluviu al integrării. Dar şi plesnit cu băţul sancţiunilor pentru încăpăţânarea cu care refuză căpăstrul străinătăţii.

Cum România deţine încă şefia multilingvismului în Comisia Barroso, n-ar strica deloc dacă docilul comisar Orban ar repeta isprava buhoglindică. Adică să strecoare în eurosaivanul bruxellez o epistolă asemănătoare din partea noastră, a asinilor dresaţi cu "morcovul şi băţul".