Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Un adevar este indeobste cunoscut: salariile, in Romania, sunt modeste. Daca-i excludem pe bulgari, avem cele mai mici salarii din Uniunea Europeana. Atat salariile minime, cat si cele medii, sunt la nivelul cel mai de jos. Pentru ca salariile reflecta munca. Si este obligatoriu ca performanta in munca, la nivelul intregii societati, si nivelul salarizarii sa fie intr-un echilibru perfect.
Apare aici si un motiv de mirare: inainte de criza am avut cea mai mare crestere economica din Europa, inregistrata cativa ani la rand. De ce, atunci, n-am avut si salarii mai mari? Fiindca, de fapt, mari erau doar ritmurile de crestere, care se adaugau insa unor PIB-uri anuale modeste, mai mici chiar decat ale unor tari europene cu cinci sau cu zece milioane de locuitori.
Cum putem iesi din aceasta capcana? Nu-i deloc simplu. Ani la rand, in Romania, companii care n-au fost "hartuite" de concurenta s-au balacit cat au vrut in iluzia ca "merge si asa"; adica muncind fara a avea inainte perspectiva performantei. Folosind practica urcarii preturilor pentru a face fata propriilor cheltuieli si datorii, in loc sa-si sporeasca productivitatea.
Viata a dovedit ca preturile tot mai mari nu asigura salvarea in vreme de criza. Cum n-au asigurat salvarea nici inainte de criza. De altfel, faptul ca inflatia pierde teren in acest an este si o dovada ca multe companii s-au vazut obligate sa-si schimbe stilul de joc in arena economiei. O dovada intre multe altele. Adeptii umflarii la nesfarsit a preturilor nu mai au apa la moara. Dar la salarii mari nu se poate ajunge fara performanta. Si, mai ales, fara mai mult spirit intreprinzator. Starea de asteptare nu-i decat un mod de a lungi boala.
Fara indoiala, nici viata politica, nici viata economica nu pot fi rupte de problema salariilor. Problema ce a iscat deseori, la nivel national, dezbateri aprinse. Prea putin insa, in aceste dezbateri, a fost spus un adevar esential. Si anume, ca politica salariilor nu poate fi facuta in raport cu sperantele electorale si cu vointa politicienilor. Ea se face intr-o tara reala, intr-un timp real, in stransa corelatie cu politica fiscala, cu politica generala a castigurilor. Si cu raportul concret intre cererea agregata – consum plus investitii –, bani si oferta interna de bunuri si servicii, al carei rol este determinant.
O schimbare nu va veni fara ca toate aceste adevaruri sa fie bine cunoscute si bine intelese. Este adevarat ca temele macroeconomice nu mai sunt cuprinse, astazi, doar in sfera de preocupari a specialistilor cu atributii stricte in domenii cum sunt preturile, ratele de schimb, dobanzile, contul de capital, contul curent, fiscalitatea, veniturile. Ele devin tot mai mult teme de larg interes popular, coboara din sferele puterii si din universitati in mass-media, in piete, in strada. Iar tot ce intereseaza publicul trebuie sa intereseze si politica. Dar in prea mica masura – in forme si modalitati care sa antreneze intreaga societate – este analizat adevarul ca veniturile in crestere, daca nu sunt insotite de cresteri corespunzatoare de productivitate, provoaca de regula turbulente majore.
Cele mai mari riscuri pentru starea societatii, cu deosebire acum, in vreme de criza, sunt cresterile de venituri fara cresteri de performanta. Si, mai cu seama, daca sunt insotite de cheltuieli bugetare ce duc la umflarea deficitului public.
