Ne-am săturat de cutremurarea proştilor

Românii şi-au petrecut cutremurul de sâmbătă seara după cum le-a fost simţirea şi minţirea. Agitaţii petrecerilor lumeşti prilejuite de week-end au aflat despre masajul de Vrancea abia după ce acesta trecuse deja în statistici.

Moţăiţii ancoraţi în plictisul domestic şi-au descoperit brusc competenţe seismografice şi au blocat liniile telefonice pentru a oferi prietenilor radiografia propriilor simţiri, de cele mai multe ori debordând de competenţă. Cei mai mulţi, oamenii cu bunul simţ în echilibru, au rămas într-o espectativă precaută. Oricare dintre aceste atitudini, asumate individual şi pe proprie răspundere, poate beneficia lejer de îngăduinţă câtă vreme ea nu deranjează sever vecinătăţile. Graţierea nu mai poate funcţiona şi în cazul trompetelor care se reproduc în piaţa publică. Deoarece cutremurul de sâmbătă seara a devenit cu adevărat cutremurător abia atunci când impostorii şi-au luat nesimţirea la purtare şi au început să debiteze teorii ale dezastrelor iminente. Şi cum prostul nu e prost destul dacă nu e şi televizat, am avut parte de fel de fel de producţii, care de care mai hânciste, de emisiuni în cadrul cărora realizatorii, altfel nişte mici escroci ai ratingului, au minţit cu gura plină despre cataclisme şi sfârşitul lumii. Găinarii fără scrupule, sclavi ai profitului cu orice preţ, au cultivat asiduu panica, cea care de multe ori poate deveni criminală. Pretextul bunelor intenţii nu rezistă în sosul consistent al imposturii. Controlul capacităţii de reacţie a instituţiilor cu responsabilităţi în domeniu, informarea corectă a opiniei publice sau pregătirea omului în sensul autoprotecţiei în cazul unor pericole reale devin doar clişee fără acoperire atunci când la catedră se insinuează tot felul de repetenţi.

Cutremurul de sâmbătă seara, cel de Vrancea, a mai eliberat ceva energii de mare adâncime. Ne-a mai extras puţin din preocupările noastre zilnice. Dar, din fericire, nu ne-a rupt întru veşnicie de realitatea în care ne vedem obligaţi să cadenţăm. Fotbalul face şi el parte din această realitate pe care ne-o asumăm. Iar efectele seismelor din fotbal pot părea minore în comparaţie cu frământarea adâncurilor. Aparenţa nu este însă decât amăgitoare. Săptămâna aceasta poate fi una a deciziilor importante în fotbal. Nominalizarea unui nou antrenor al echipei naţionale şi alegerea unui nou preşedinte al CCA incumbă de această dată responsabilităţi mai mari decât oricând altcândva.

Ştiu că Ionuţ Lupescu a avut săptămâna trecută discuţii preliminare cu Răzvan Lucescu şi verdictul pare deja copt. Nu sunt atât de tânăr încât să-mi permit păreri despre competenţă într-o meserie pe care n-o stăpânesc. Pentru mine singurul reper al valorii unui antrenor îl reprezintă rezultatele sale. Răzvan, în raport cu tinereţea sa, le are. Mai mult, Răzvan beneficiază şi de un vot majoritar al suporterilor, de o presă favorabilă. Lucruri deloc de neglijat dacă avem în vedere faptul că reconstrucţia echipei naţionale presupune parcurgerea unei perioade de timp în linişte. La CCA, am mai spus-o, aş prefera pe cineva din afara sistemului. Dacă se va alege însă între Huzu şi Crăciunescu, îl prefer pe primul. Tot nevoia de linişte mă îndeamnă către această opţiune. Fiindcă ne-am săturat de cutremure.