x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Nemuritorul joc de şah

0
Autor: Ion Cristoiu 13 Ian 2008 - 00:00
Nemuritorul   joc de şah


Trecuse de mult vremea când în Vintileasa era un singur televizor, şi acela alb-negru. Fusese repartizat direct de la regiune GAC-ului din sat şi, dată fiindu-i importanţa, era ţinut sub cheie de către preşedinte...

Trecuse de mult vremea când în Vintileasa era un singur televizor, şi acela alb-negru. Fusese repartizat direct de la regiune GAC-ului din sat şi, dată fiindu-i importanţa, era ţinut sub cheie de către preşedinte. Pentru că se temea ca artiştii de pe micul ecran să nu obosească prea tare, preşedintele l-a scos o singură dată din încăperea în care-l pusese (una în care se ţineau steagurile şi lozinicile pentru Demonstraţia de 23 August de la Floreşti), când murise Gheorghiu-Dej. Atunci aparatul fusese instalat pe o scenă din curtea GAC-ului între membrii Consiliului de conducere, care, din cauza asta, se uitau la telespectatori şi nu la înmormântare.

 

Pe un scaun din marginea scenei şedea şi miliţianul din sat, cu misiunea precisă, primită prin ordin telefonic, de a sancţiona pe cei care nu erau suficient de trişti pentru că dispăruse Marele Conducător. Acum însă mulţi din sat aveau televizoare, ba chiar şi televizoare color.

Şi nu era după-amiază lăsată de Dumnezeu în care să nu vezi pe câte unul târând după el, pe şosea, un cărucior cu roţi de cauciuc (majoritatea bărbaţilor din Vintileasa lucrau la Combinatul de Utilaj Greu din Floreşti şi toate familiile satului aveau acum cărucioare lucrate pe furiş în timpul programului, din bare sustrase din secţie), în care se afla, prins cu sfoară, televizorul. Respectivul se oprea în Centru, unde o firmă şugubeaţă anunţa că acolo funcţionează un Atelier de reparat radiouri şi televizoare. Ca o dovadă zdrobitoare a faptului că acolo se reparau radiouri şi televizoare şi nu – să zicem – amfore elene, se puteau vedea în vitrina prăfuită, căptuşită cu mătase argintie şi tristă, două ecrane prăpădite, încadrând un tub catodic, ce nu putea fi folosit. Depanator era Ilie Tacu, băiatul lui Vasile Tacu, un tânăr înalt, cu perciuni şi o piele a obrazului groasă, ca dată cu pudră, îmbrăcat într-un halat scurt, nou-nouţ, până la genunchi.

 

Ilie Tacu terminase de câţiva ani liceul din Floreşti şi, de când îl terminase, se ocupa an de an cu datul la facultate. Evident, de fiecare dată pica. Reuşise fără loc, cum spunea maică-sa celor ce o întrebau, ce-i făcuse băiatul, şi de fiecare dată hotăra ca la anul să dea la altă facultate, că la asta fu­seseră prea mulţi pe un loc. De fapt, el nu ţinea morţiş să reuşească. Se înscria la facultate pentru că ai lui mureau să aibă un student în familie, să se mândrească din plin cu asta. Astfel că în fiecare an, cum sosea luna iulie, îşi lua geamantanul, se urca în tren, mergea la Bucureşti şi se înscria la facultate printre primii. Îl obliga s-o facă taică-său, care-i zicea că, mai ştii?! La un moment dat se întrerupea lista şi Ilie rămânea pe afară. Cum să se întrerupă?, făcea băiatul, scos din sărite, atât de mare era tâmpenia lui taică-său, că până şi el, un limfa­tic, se enerva, dar taică-său i-o reteza imediat, zicându-i să nu-l contrazică pe el, că el a văzut multe în viaţă, a făcut şi războiul. La examen, Ilie Tacu lua coala de hârtie, îşi trecea numele în colţ, după care o îndoia şi o lipea atent, să nu rămână vreun semn, cum le spunea cel care supraveghea sala, şedea cele trei ore, hai, două şi jumătate, regulamentare fără să scrie nimic, da înapoi foaia albă şi, peste câteva zile, se întorcea acasă la fel cum plecase, adică nici trist, nici vesel, nici optimist, nici deprimat. – Foarte bine! răspundea el politicos celor care-l întrebau ce a făcut la examen, şi anul următor, în iulie, o lua iar de la capăt.

 

Între examenele la facultate, Ilie se ocupa cu depanarea radiourilor şi televizoarelor din Vintileasa. Oricine îl căuta la Atelier îl găsea jucând şah cu prietenul lui cel mai bun, Emil Bunoiacă. Ajunseseră la partida nr. 3532, şi scorul era în favoarea lui Ilie: 3531 la 1. Jucau de vreo câţiva ani buni, pe zece sticle partida câştigată, şi prietenul îi datora lui Ilie producţia pe un an a unui Combinat de sticle de bere. Amândoi tăceau îngându­raţi în tot timpul jocului. Era în aer o tăcere solemnă, de catedrală, în care unul ridica pionul, îl ţinea sus câtva vreme, apoi, cu un regret imens, îl aşeza pe o pătrăţică mai încolo, iar celălalt, şedea cu privirile pironite pe tabla de şah, străpungându-o, ca şi cum ar fi vrut să desluşească acolo, în aerul încăperii, soarta partidei. Pe cei veniţi întâia oară cu televizorul la reparat îi izbea atmosfera asta majestuoasă, străină de lumea lor, măruntă, gălăgioasă şi, de cum păşeau pra­gul micii încăperi, fostă sifonărie şi, mai înainte, fostă cizmărie, şi, mai înainte, fostă cămară a unui gospodar din sat, cu lut pe jos şi puţin întunecoasă, se opreau sfioşi, îşi trăgeau căciula sau pălăria, sau ce aveau ei pe cap în acel moment, şi şedeau aşa, fără a îndrăzni să facă un pas măcar, câteva minute lungi. Dacă nu şi-ar fi dat seama unde sunt, ar fi căzut în genunchi şi s-ar fi apucat de câteva cruci zdravene şi grăbite. Dar cei doi, încheind partida, după ce răvăşeau piesele, vijelios, ca şi cum ar fi vrut să rupă pânza de vrajă care legase până atunci bucăţile de lemn, le aşezau pentru o nouă partidă. Omul, pierzându-şi răbdarea şi îngrijorat să nu scape cumva ocazia, tuşea încetişor. – Ce s-a întîmplat, nene?, făcea Ilie, fără să ridice privirile de pe tabla de şah, luând calul şi făcând o deschidere curajoasă. Ia, televizorul ăsta, răspundea gospodarul, parcă nici el convins de ceea ce spunea. Televizorul?!. se mira Ilie Tacu, îngrijorat deodată de manevrele adversarului. Da, televizorul, şi, aici, omul, spre a fi mai convingător, poate, îşi desfăcea braţele a neputinţă, ceea ce însemna că el n-avea nici o vină, televizorul, bată-l Dumnezeu! se stri­case, făcuse poc! deodată şi oamenii de pe ecran începuseră să se lungească, pâlpâind grozav, ca flacăra unei lumânări când se deschide uşa. Televizorul?!, mai zicea o dată Ilie Tacu, tărăgănând cuvântul, pentru că în acel moment ţinea în aer, suspendată, deasupra tablei de joc, regina (cea mai preţioasă piesă a armatei sale, evident, după rege, care nu intră în discuţie, el, între noi fie vorba, era un mototol, un împiedicat ce nici măcar două pătrăţele nu se putea deplasa, un molâu pentru care se bătea vitejeşte, lunecând dintr-o parte într-alta a tablei, dând în toate părţile lovituri năprasnice, ne­vastă-sa, regina), căutând pătrăţica în care s-o aşeze, ştiind, simţind cu întreaga-i personalitate că era un gest iremediabil (piesse touché, piesse joué), apoi năpustindu-se înainte, punea regina în H-16, şi, simţindu-se elibe­rat de o uriaşă povară, se răsucea rapid spre televizorul din căruţ. Sta câteva clipe gânditor, măsurându-l atent, după care declara brusc: are un tub catodic ars, trebuie să-l duci la Floreşti, nene! şi se întorcea la jocul de şah (între timp, celălalt mutase), fără să-i mai dea omului atenţie.

 

Omul, care nici măcar timp să se dumirească n-avusese răgaz, da’ să deschidă gura, şi chiar o deschidea, constatând însă că-i pierise glasul. – Mergi cu el la Floreşti, nene!, se auzea glasul ferm al lui Ilie Tacu, eu n-am tuburi catodice, şi omul, încurcat, mai şedea în prag câteva clipe lungi, mai sperând că i se va primi aparatul. Apoi, oftând încetişor, îşi lua căruţul, trecea uşor pragul încăperii şi o lua spre casă, întorcându-se din când în când, aşteptând parcă să fie strigat.

Nu-l striga nimeni. Doar căruciorul sălta vesel pe pietrişul drumului, pălăvrăgind pe limba lui căruţească.

Citeşte mai multe despre:   televizorul,   istoria ca telenovela,   ilie,   tacu,   ilie tacu

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de