Nepotrivirile, toate nepotrivirile

Cotarceanu Benone isi simte numele ca pe un corp strain. Si-l pronunta numai daca n-are incotro, iar cand i-l pronunta altii i se strange stomacul.

Cotarceanu Benone s-a simtit tot timpul ca un corp strain intre ai sai. Cotarceanu Benone e convins c-a fost schimbat la nastere cu altul si ca viata pe care o duce nu-i viata lui. Cand priveste inapoi, Cotarceanu Benone isi da seama ca s-a nascut cand nu trebuia, ca a copilarit unde nu trebuia si ca tot ce l-au invatat parintii si fratii nu i se potrivea. De cate ori i se vorbea, fie ca-l certa maica-sa, fie ca-l batea la cap taica-su, Cotarceanu Benone intorcea capul si se uita in spate, dupa cel dadacit.

La absolvirea scolii profesionale, Cotarceanu Benone a scris in prima sa autobiografie doar o fraza. A scris ca tot ce nu i se intamplase pana atunci era cu siguranta mai important decat i se intamplase. "Ba, Cotarcenescule - l-a intrebat manios seful comisiei de angajare la fabrica de mobila - , de ce nu scrii, ba, ce trebuie?!" Din ziua aceea, Cotarceanu Benone si-a dat seama ca orice autobiografie si-ar fi intocmit era autobiografia care nu trebuia. Orice ar fi facut, orice ar fi zis si oriunde s-ar fi dus, nu erau niciodata lucrul, vorba si locul care trebuia. Cotarceanu Benone stia ca toate i se trag de la infirmitatea lui. "Luati-i, ma, cartea din mana - urla taica-su, cand Cotarceanu Benone era prins citind - , ca-mi vine sa innebunesc de cap! Sa nu mai vad carte-n casa mea, ca fac moarte de om!" Infirmitatea lui Cotarceanu Benone nu consta in faptul ca-i placea sa citeasca si ca era in stare sa citeasca o carte dupa alta pana ce-l gaseau lesinat in pod sau in spatele closetului din fundul curtii, ci ca-i placeau cartile complet nepotrivite cu obiceiurile casei, ale cartierului, ale scolii si chiar cu ale intregii omeniri.

Cotarceanu Benone citea numai biogafii si autobiografii de oameni celebri.

Pe Cotarceanu Benone il muncea nevoia de a gasi intr-una din carti adevarata lui biografie. Gasea o parte din viata pe care ar fi dus-o, daca nu era schimbat la nastere si daca nu s-ar fi numit Cotarceanu Benone, intr-o carte, apoi gasea alta parte, in alta carte. Era ca intr-una din ecuatiile imposibile despre care le vorbea uneori ca in transa profesorul de algebra: mii si mii de oameni isi storceau creierii sa le rezolve, desi stiau ca ecuatiile nu aveau solutie.

Din biografiile, autobiografiile, amintirile si jurnalele oamenilor faimosi, lui Cotarceanu Benone i se potriveau la perfectie acele pasaje in care acestia sufereau ca nu reuseau sa traiasca asa cum le-o cerea firea. Toate nepotrivirile dintai din vietile marilor oameni, dar numai ele, erau aidoma celor din viata sa. Pe pagini intregi, Cotarceanu Benone gasea descrise copilaria si adolescenta sa, iar cateodata si chestii de mai tarziu, din caminul de nefamilisti, din atelierul de mobila de bucatarie, din anii petrecuti in spital si la sanatoriul pentru bolnavii de nervi. Cotarceanu Benone isi copia in niste caiete groase frazele, paragrafele si capitolele din biografiile lui Einstein, Goethe, Beethoven, Tolstoi, Freud, Kant, Muhamad Ali, Lance Armstrong, Charlie Chaplin, Michelangelo si altii asemeni acestora, chinuindu-se sa inteleaga unde se terminau nepotrivirile si unde incepeau potrivirile.

Era tot mai aproape de o concluzie, dar in ziua urmatoare o lua de la capat.