Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În noaptea aia huliganică, la ceasul orbirii dinamoviste, printre decerebraţii năvăliţi pe fundul "Gropii" fotbalului "imbecalizat", mi s-a părut că-l zăresc şi pe fratele nesăbuitului Mircea Băsescu. Era în papuci de plastic şi-n bermude, cu pumnii înfloriţi de oftică şi cu cătătura metalizată de ură. înjura ghiolbăneşte şi ameninţa pe cine i se nimerea în cale. Intrase o dată cu ceilalţi derbedei, după ce rupseseră plasa de sârmă.
Culmea, dar îl mai văzusem şi-n alte împrejurări la fel de nepotrivite, de compromiţătoare. Ba la caftelile cu tarabagiii, ba la matolelile deocheate din cartierele mărginaşe, ba la scandalurile din mahala, oriunde îl chemau apucăturile sale de bătăuş neîntrecut. Mă uitam indignat şi nu-mi venea să cred ochilor! Cum de ajunsesem să am iarăşi asemenea năluciri, halucinaţii? Ce boală se juca, oare, cu integritatea mea mintală? Căci ciudata maladie mi se cuibărise în tărtăcuţă de niscaiva ani, şi de acolo, din hăţişul firişoarelor cenuşii, izbucnea periodic în pusee febrile.
Nu mai des ca la alţii, dar, oricum, destul cât să mă iau de griji, să-mi pierd pofta de viaţă. Dacă n-aş avea rădăcinile astea ţărăneşti, m-aş căuta grabnic la doctor, însă mă codesc să-mi zică alţii ceea ce bănuiesc şi eu, la ce bun? Şi, la urma urmei, aidoma mie sunt o droaie, România e plină de inşi care au boală pe putere, "bolnavii de Băsescu" fiind chipul recent al acestora. îngrijorător e faptul că, de curând, chiar România însăşi s-a contaminat de complicata boală. Nebunia de care vă vorbesc m-a silit să mă ruşinez adesea de atitudinea pitică a zborului meu, de irosirea în resturi de realitate politică.
O fugă de tirania cotidianului m-ar fi ajutat să pricep altcumva spiritele profunde ale culturii universale, miezul tainic al ideilor de smarald. Nefăcând-o, m-am inflamat aiurea, îndreptăţit sau nu, ori de câte ori "chintesenţa" românismului postdecembrist ne-a luat de proşti sau ne-a batjocorit iluziile sfrijite. Că nu eu l-am definit astfel şi nici n-am declarat public peste tot că "ştiu mai mult decât credeţi voi că ştiu". Autoproclamarea, în afara Constituţiei, a statutului de "preşedinte-jucător" e tocmai cauza principală a epidemiei cu care românii s-au pricopsit deunăzi în chiote şi hăhăieli vulgare.
De la preocuparea chinuitoare a nestatornicului şi turbulentului domn Băsescu de a fi în toate, de a schimba, în atmosferă carnavalescă, "sistemul ticăloşit", ni s-a tras la toţi ăştia, neinternaţi încă în ospiciile patriei. Fiindcă modificarea echilibrului normal al organismului nostru nu s-a născut din nimic, n-a apărut de nicăieri.
Din obsesia băsesciană de a-şi subjuga istoria neaoşă ca salvator providenţial, din vanitatea supurantă şi ambâţul vitriolant ale personajului, din frica de braţul lung al legii penale ce-l pândeşte, din defectele-i lumeşti s-a hrănit blestematul beteşug, în stare, iată, să ţină departe de vot vreo trei sferturi de electorat. "Preşedintele-jucător" şi-a atins limitele, şi-a consumat porţia de simpatie dăruită de o naţie obosită de inutila tevatură.
România are nevoie acum de un "preşedinte-antrenor", de un lider care să nu semene actualului, dimpotrivă. Un şef de stat care să vindece ţara de suspiciune şi trivialitate, de gâlceavă şi dezbinare, unul care să-i panseze rănile produse în bătălia fără învingători din mandatul traianic. (N-am spus tiranic!) E nevoie de un "adunător de soartă bună", vorba lui Vasile Andru, de un reparator de entuziasme şi speranţe individuale sau colective, de un unificator de solidarităţi terciuite. Vremea dărâmării trebuie prefăcută în amintire, alungată de construcţia în armonie şi pace socială.
Haosul e aducător de sărăcie, iar românii sunt sătui de foamete şi nevolnicie. Or, tocmai lipsa de proiecte naţionale i-a gonit pretutindeni, perspectiva anulării aici a şanselor de supravieţuire. Avem nevoie de un preşedinte care să ne antreneze în bucurie şi înţelepciune, onestitate şi hărnicie, seriozitate şi trăinicie, corectitudine şi eleganţă, fermitate şi iertare, educaţie şi civilitate, austeritate şi toleranţă, demnitate şi respect. Un antrenor de suflete rătăcite şi abandonate pe drumul pierderii conştiinţei de sine, de asta e nevoie azi, în mahalaua cotonogită de "jucătorul" propriilor sale interese!
E mult, desigur, dar măcar cunoaştem motivele pentru care "preşedintele-jucător" a devenit povara unei naţii datoare, atunci când îşi priveşte conducătorul, să se îndoiască de sănătatea ei electorală. Să se neliniştească în asemenea măsură, încât s-o încerce remuşcările şi teama. Şi-aşa dezmeticită, să se revolte la urne, să-şi emancipeze niţel gusturile în materie de lideri politici. Altfel, va rămâne de-a pururi o turmă amorfă, mânată de fel de fel de aventurieri, dispuşi să-şi joace poporul la ruleta istoriei.
Citește pe Antena3.ro
