Nonîntâlnire în oraş

Dragă Tată, de când mă aflu în acest oraş, sunt într-o permanentă căutare. Căutare a unui loc în care să îmi agăţ lucrurile în cui, să mă dezbar de măşti, să îmi aleg o carte din raft sau să stau pur şi simplu şi să respir. Căutare a unor străzi pe care să merg în neştire, fără să ştiu că sunt, fără să mă gândesc la trupul care îmi poartă sufletul copleşit de frumuseţea caselor vechi, încă respirând un aer din alte vremi, fără să mă gândesc la hainele de pe mine sau la încălţările ce îmi ajută paşii.

Căutare a unui loc în care să intru şi cu toţii să "ne ştim numele". Căutare a altui loc în care nimeni să nu ştie cine sunt. Căutare a unui loc în care să nu fie cuţit şi furculiţă, ci multă bere la halbă şi eu s-o pot bea stând cu coatele pe masă şi cu picioarele încrucişate ca un bărbat.

Şi, rând pe rând, neaşteptat şi eliberator, am început să le găsesc. Mai întâi am găsit locul în care să ajung. În fiecare zi, după lucru, acest loc vechi, cu copaci la geam şi cu apus de soare, cu turla de biserică şi cu acoperişuri vechi în zare, cu greieri şi păsări aducând muzica în liniştea dimineţii. Apoi, am găsit o stradă, apoi alta. Garduri vechi, Dacii în curte, rufe pe sârmă, miros de ciorbă, copii, saltele sub copacii din curte, câini mari şi frumoşi, duzi, blocuri cu puţine etaje şi cu clopoţei de vânt la fereştri.

Apoi, pe una dintre aceste străzi, am găsit un loc. De afară nu se auzea nimic, dar înăuntru dl. Sir cânta blues. De-adevăratelea. Casa lungă, cu trei camere abia separate, cu un podeţ pe sub care nu trece nici o apă, dar peste care trecea ca o stăpână ea - Hei, "câinele cu ochelari". Prin fum de ţigară şi aburi de licori, am trecut dincolo. Iar dincolo: paradisul. Grădina. Ascunsă de larma oraşului, acoperită de viţă de vie, plină cu copaci înverziţi, de strajă la fiecare masă de lemn, plină de iarbă, flori şi căpşuni, grădina îi primea pe toţi aceşti oameni "acasă".

Aici am regăsit, pentru prima dată de multă vreme, fericirea de acasă. Poate zidurile scorojite care îmi aduc aminte de casa bunicii mele de la ţară, poate pământul care miroase a pământ şi grundişul care te face să umbli desculţ, poate copacii care filtrează lumina şi te sufocă cu aerul lor curat, poate păsările care îmi aduc aminte că mai există şi alte vieţuitoare pe pământ în afară de oameni. Poate pisicile care se întind leneşe pe bârnele barului de lemn; poate gazdele care te primesc de parcă aţi fi cei mai vechi prieteni, poate muzica ce trece frumos prin toate timpurile. Sau poate oamenii de acolo. Atât de diferiţi... şi totuşi, atât de mult "la fel".

Aici, pentru prima dată de multă vreme, m-am regăsit. Fără pretenţii, fără presiune, cald şi reconfortant, m-am regăsit. Şi atunci şi acolo, când am ieşit afară din mine, m-a văzut şi el. Unul dintre acei mulţi oameni atât de "la fel" şi totuşi, atât de diferit, m-a văzut. Şi, pentru câteva clipe necontorizate, care poate că au fost ceasuri sau zile, privirile lui scrutătoare mi-au făcut inima să bată. Atunci, în acea grădină, a început magia. Şi toată muzica pământului era pentru mine; fiecare mişcare, fiecare gest şi fiecare cuvânt erau pentru mine. Fiecare tăcere era pentru mine şi fiecare respiraţie era tot pentru mine. Şi apoi, dimineaţa târziu, magia a continuat pe străzile adormite ale Bucureştiului, mergând spre casă, cu el tot timpul la câţiva paşi în spatele meu, veghindu-mi drumul.
Dragă Tată, şi în Bucureşti miroase a tei. Iar eu, eu cred că m-am îndrăgostit.