Nu e normal!

Imaginile alea cu oameni care se calcă în picioare, prin diferite colţuri ale ţării, pe la mall-urile care anunţă reduceri la te-miri-ce, sunt terifiante. Vazându-i în patru labe, chinuindu-se ca să culeagă zahărul vărsat pe jos, m-a cuprins un sentiment al nefiinţei. Analize, comentarii, se pot face, dar sunt de prisos atâta vreme cât se petrec într-un spaţiu virtual care încearcă să cuprindă o realitate cât se poate de concretă: anume aceea că aici, în secvenţele cu pricina, nu mai este vorba nici despre naţionalitate, nici despre demnitate, nici despre cultură, nici despre sărăcie, nivel de trai, obsesii sau reflexe manageriale, ci despre decăderea din condiţia umană. O femeie, trecută de prima tinereţe, se tăiase la mână într-un geam spart, o bătrână se căina că “n-a prins” nimic. Altcuiva i se făcuse rău. Într-o altă secvenţă, tineri, cu agilităţi de aplinişti profesionşti, aruncau din vârful unor standuri inclusiv bormaşini. Nu. Refuz imaginile astea, vreau să mi le şterg din minte, însă ele s-au înfipt atât de adânc, încât atunci când încerc să le smulg mă doare extraordinar de tare, îmi provoc traume de unul singur. Aşa că încerc să mă obişnuiesc cu ele, aşa cum te-ai obişnui cu o excrescenţă hidoasă pe faţă. Pe care de fiecare dată când o vezi, uitându-te în oglindă, îţi spui, nu e normal!

O soluţie e să te retragi într-un univers intim. Să nu mai răspunzi la insistenţele cu care ştirile îţi bat în porţile minţii şi ale sufletului. Să te baricadezi îndărătul unei pasiuni, unui hobby, unei speranţe, şi să faci abstracţie de agresivitatea politienească prin care realitatea vrea să dea buzna peste tine. O soluţie ar fi să te rezumi la conceptul de sărăcie şi de dezumanizare fără a mai portretiza. Să întorci capul în partea cealaltă. Să schimbi canalul. Să te prefaci că n-ai auzit. Că n-ai văzut. Oricum nu ai ce face, nu-i aşa? Ce poţi să faci tu? Îl ajuţi astăzi pe unu’ în colţu’ străzii, mâine îl găseşti în acelaşi loc, în acelaşi fel, de parcă singurii oameni care rămân neschimbaţi, împietriţi în fizionomia şi hainele lor, încât îi confunzi oriunde i-ai întâlni, sunt deznădăjduiţii şi dezumanizaţii lumii. Deci o soluţie ar fi – nu negarea acestei realităţi – ci ignorarea ei. Faci abstracţie, aşa cum ai încerca să faci abstracţie de faptul că ţi-a crescut pe faţă un neg oribil: ieşi cât mai puţin în lume şi te uiţi cât mai rar în oglindă. Da, dar aşa ceva nu e normal!

Ar mai fi ceva de făcut: să accepţi anormalitatea ca făcând parte din normal. Ştiu că este un sofism. Că două categorii contrare nu pot fi conţinute una într-alta. Cu toate astea, un atare mod de a gândi, am recunoscut!, deformat, profund viciat, te-ar putea face să mergi pe stradă şi prin viaţa, cu fruntea, senină, ridicată în sus. Da, dar nu e normal!

Ş-atunci? Atunci nu-ţi mai rămâne la îndemână decât normalitatea. Viaţa de zi cu zi. Atenţia selectivă. Ieşitul în lume, pe stradă. Neacceptarea. Implicarea. Omenia. Strigătul: “nu e normal!”, ca o armă de luptă.