x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Editoriale Nu hulesc, doar strig!

Nu hulesc, doar strig!

de Marian Nazat    |    01 Sep 2011   •   21:00
Nu hulesc, doar strig!

n) Bazilica San Carlo e la doi pasi de Domul milanez, chiar pe Corso. Se zareste cu greu intre atatea magazine pline cu de toate. Trecatorii nici n-o observa, atrasi de vitrinele im­po­po­to­na­te cu chichirez negustoresc. Intru in biserica si ma asez pe o bancuta, cat sa-mi linistesc sufletul in deriva. Stau cu ochii pironiti la o icoana uriasa, cu Iisus rastignit. Ii citesc in privire, in mi­mica trupului ostenit, suferinta. Parca lacrimeaza de durere, parca s-a saturat sa indure piroanele ce-l leaga de lemnul crucii izbavitoare. Lu­mina becurilor ce-l vegheaza arun­ca o umbra blasfemiatoare pe perete. O silueta pantecoasa, de carciumar vulgar, cu bratele ridicate ca la hora si cu picioarele usor indoite. Da sen­za­tia ca topaie de bucurie, desfrana­tul! Virtutea si viciul, dupa cum cade lumina... Pai, in definitiv, reversul virtutii e tocmai viciul, adica umbra. Nu la fel se intampla si cu Hristos, adulat si contestat deopotriva? Unii il divinizeaza, ca pe un sfant, altii, dim­potriva, il hulesc, considerandu-l saltimbanc. Sfant sau saltimbanc, totul depinde de puterea luminii din­la­un­trul fiecaruia. Lumina artificiala creeaza doar fantasme, amagiri, de­for­mand ori anuland realitatea...

n) Reculegerea in lacasurile ortodoxe e cu neputinta. Statul in picioare iti chinuieste carnea, ii simti scancetul, si durerea risipita in tot corpul te impiedica sa urci la Duhul Sfant. Spiritul nu se mai desprinde de trup, solidar intru suferinta. Iti porti osanda de pe un picior pe altul si pandesti usa, sa-ti curmi supliciul. Lacasul ca­to­lic e larg, are altitudine si maretie, vi­traliile iti coloreaza reculegerea, o uma­nizeaza. Ah, si orga, ce zbor al mintii abandonate artei! Sunetele ace­lea dumnezeiesti, ca niste aripi pur­tatoare catre inaltul necuprins! Ehe, dar religia nu ti-o alegi, te nasti cu ea si gata.

n) Aflu ca, in nu stiu ce sondaj de opinie, Preafericitul e devansat de doi politicieni. Prietenul care imi transmite vestea e contrariat, nu si eu. De ce m-as mira, de vreme ce popii neaosi n-au scos gloata din in­tunericul inapoierii? Caci ei ar fi trebuit sa-i invete pe romani sa se spele, sa nu se imbete grotesc, sa-si traiasca via­ta cu chibzuiala, sa-i deprinda cu ma­sura, adica sa-i civilizeze. Din ne­fericire pentru tara asta, preotul nu s-a ridicat deasupra propriei sale con­di­tii de pamantean pacatos. De ace­ea, lumea l-a luat in deradere, afurisindu-l si batjocorindu-l adesea. La­com si depravat, purtatorul de sutana s-a afundat in noroaiele vietii de-a val­­ma cu enoriasii pe care era dator sa-i duca la liman. Si daca Romania e asa stricata azi, cautati pricinile si in dosul anterielor negre ca smoala!

n) Undeva departe, intr-un sat ui­tat de timp, slujesc doi popi, tata si fiu. Certati din motive lumesti. La nunti, botezuri si inmormantari, la sarbatorile religioase, taranii platesc si-ntr-o parte, si-n alta, sa nu intarate gal­ceava preoteasca. Degeaba insa, piz­ma izbucneste cand si cand, si sa vezi atunci injuraturi si spurcaciuni la gura lor neimpartasita. Cine sa li se spo­vedeasca zevzecilor, pangaritori ai pacii ceresti?

n) Rezistenta prin credinta nu e specifica romanilor. Ceva fanatism slav inspre Moldova, dar unul contemplativ. Si, indeosebi, obscurantist, dezgustator prin formele primitive de manifestare. In Ardeal, accentul e nationalist si nici ca se putea alt­fel, cu puzderia de tökesi anarhisti si dezbinatori de neam. Acolo, biseri­ca a semanat izbitor cu o garnizoana in care se pregateau ostenii unificarii. Sudul a intarziat cam mult la birt si d-aia n-a mai apucat sa se grijeasca in fata altarului. Oameni fara Dumne­zeu, aprigi si iuti la manie, refuzand me­tafizica religioasa. Chemat numai in ceasurile de restriste, sa aduca salvarea sau norocul, ål de Sus si-a in­tors ure­chea de la imploratia pre­fa­cu­ta a lo­cuitorilor vechii Dacii. Dar cine n-ar fi facut-o in locul Lui, satul de lipsa noastra de credinta?

n) In copilarie, la tara, popa m­i­ro­sea a tamaie si a ceara topita. De la lu­ma­narile arse si scurse pe odajdii. Mi­roasele celea, de serafim, se im­preg­nasera in panza neagra a straielor bi­sericesti si adastau acolo, indumne­zeindu-l pe ierarhul ortodox. Cand imi intindea icoana s-o pup, ii sim­team mirozna, si asa mi-a ramas pe veci in memoria olfactiva slujitorul Domnului. Peste ani, sfintele vest­minte duhneau a vin sau tuica ori a slin. A fleica fripta si a fum de gratar. Parintele devenea un ins ca oricare dintre noi, se lepadase de aureola de pana atunci si umbla prin tarana. Praful de stele i se scuturase de pe patrafir sau i se prefacuse in bobite de un­soa­re, cine mai stie? Oricum, eu l-am iz­go­nit din biserica, ma astupau noile miasme. Sfintii nu duhnesc! Mi-l si inchipuiam pe Bunul Dumnezeu ti­nandu-se cu mana de nas si aco­pe­rindu-si ochii, scarbit de ratacirile clericilor dedati pacatului. I-o fi si iertat?, ma intreb in van.

×
Subiecte în articol: editorial