Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
n) Bazilica San Carlo e la doi pasi de Domul milanez, chiar pe Corso. Se zareste cu greu intre atatea magazine pline cu de toate. Trecatorii nici n-o observa, atrasi de vitrinele impopotonate cu chichirez negustoresc. Intru in biserica si ma asez pe o bancuta, cat sa-mi linistesc sufletul in deriva. Stau cu ochii pironiti la o icoana uriasa, cu Iisus rastignit. Ii citesc in privire, in mimica trupului ostenit, suferinta. Parca lacrimeaza de durere, parca s-a saturat sa indure piroanele ce-l leaga de lemnul crucii izbavitoare. Lumina becurilor ce-l vegheaza arunca o umbra blasfemiatoare pe perete. O silueta pantecoasa, de carciumar vulgar, cu bratele ridicate ca la hora si cu picioarele usor indoite. Da senzatia ca topaie de bucurie, desfranatul! Virtutea si viciul, dupa cum cade lumina... Pai, in definitiv, reversul virtutii e tocmai viciul, adica umbra. Nu la fel se intampla si cu Hristos, adulat si contestat deopotriva? Unii il divinizeaza, ca pe un sfant, altii, dimpotriva, il hulesc, considerandu-l saltimbanc. Sfant sau saltimbanc, totul depinde de puterea luminii dinlauntrul fiecaruia. Lumina artificiala creeaza doar fantasme, amagiri, deformand ori anuland realitatea...
n) Reculegerea in lacasurile ortodoxe e cu neputinta. Statul in picioare iti chinuieste carnea, ii simti scancetul, si durerea risipita in tot corpul te impiedica sa urci la Duhul Sfant. Spiritul nu se mai desprinde de trup, solidar intru suferinta. Iti porti osanda de pe un picior pe altul si pandesti usa, sa-ti curmi supliciul. Lacasul catolic e larg, are altitudine si maretie, vitraliile iti coloreaza reculegerea, o umanizeaza. Ah, si orga, ce zbor al mintii abandonate artei! Sunetele acelea dumnezeiesti, ca niste aripi purtatoare catre inaltul necuprins! Ehe, dar religia nu ti-o alegi, te nasti cu ea si gata.
n) Aflu ca, in nu stiu ce sondaj de opinie, Preafericitul e devansat de doi politicieni. Prietenul care imi transmite vestea e contrariat, nu si eu. De ce m-as mira, de vreme ce popii neaosi n-au scos gloata din intunericul inapoierii? Caci ei ar fi trebuit sa-i invete pe romani sa se spele, sa nu se imbete grotesc, sa-si traiasca viata cu chibzuiala, sa-i deprinda cu masura, adica sa-i civilizeze. Din nefericire pentru tara asta, preotul nu s-a ridicat deasupra propriei sale conditii de pamantean pacatos. De aceea, lumea l-a luat in deradere, afurisindu-l si batjocorindu-l adesea. Lacom si depravat, purtatorul de sutana s-a afundat in noroaiele vietii de-a valma cu enoriasii pe care era dator sa-i duca la liman. Si daca Romania e asa stricata azi, cautati pricinile si in dosul anterielor negre ca smoala!
n) Undeva departe, intr-un sat uitat de timp, slujesc doi popi, tata si fiu. Certati din motive lumesti. La nunti, botezuri si inmormantari, la sarbatorile religioase, taranii platesc si-ntr-o parte, si-n alta, sa nu intarate galceava preoteasca. Degeaba insa, pizma izbucneste cand si cand, si sa vezi atunci injuraturi si spurcaciuni la gura lor neimpartasita. Cine sa li se spovedeasca zevzecilor, pangaritori ai pacii ceresti?
n) Rezistenta prin credinta nu e specifica romanilor. Ceva fanatism slav inspre Moldova, dar unul contemplativ. Si, indeosebi, obscurantist, dezgustator prin formele primitive de manifestare. In Ardeal, accentul e nationalist si nici ca se putea altfel, cu puzderia de tökesi anarhisti si dezbinatori de neam. Acolo, biserica a semanat izbitor cu o garnizoana in care se pregateau ostenii unificarii. Sudul a intarziat cam mult la birt si d-aia n-a mai apucat sa se grijeasca in fata altarului. Oameni fara Dumnezeu, aprigi si iuti la manie, refuzand metafizica religioasa. Chemat numai in ceasurile de restriste, sa aduca salvarea sau norocul, ål de Sus si-a intors urechea de la imploratia prefacuta a locuitorilor vechii Dacii. Dar cine n-ar fi facut-o in locul Lui, satul de lipsa noastra de credinta?
n) In copilarie, la tara, popa mirosea a tamaie si a ceara topita. De la lumanarile arse si scurse pe odajdii. Miroasele celea, de serafim, se impregnasera in panza neagra a straielor bisericesti si adastau acolo, indumnezeindu-l pe ierarhul ortodox. Cand imi intindea icoana s-o pup, ii simteam mirozna, si asa mi-a ramas pe veci in memoria olfactiva slujitorul Domnului. Peste ani, sfintele vestminte duhneau a vin sau tuica ori a slin. A fleica fripta si a fum de gratar. Parintele devenea un ins ca oricare dintre noi, se lepadase de aureola de pana atunci si umbla prin tarana. Praful de stele i se scuturase de pe patrafir sau i se prefacuse in bobite de unsoare, cine mai stie? Oricum, eu l-am izgonit din biserica, ma astupau noile miasme. Sfintii nu duhnesc! Mi-l si inchipuiam pe Bunul Dumnezeu tinandu-se cu mana de nas si acoperindu-si ochii, scarbit de ratacirile clericilor dedati pacatului. I-o fi si iertat?, ma intreb in van.
Citește pe Antena3.ro
