Artiştii sunt firi sensibile, o cumpănă de viaţă îi clatină mai tare, ei filtrează totul prin suflet, altfel n-ar putea dărui emoţie, bucurii publicului. Dar, până la urmă, cum ei trăiesc prin cântec, atunci când simt că sufletul le este copleşit de încercări şi uneori de dezamăgiri, caută să-şi ridice fruntea încruntată tot prin cântec. Cântecul este cărăuşul loial al simţirilor acestor artişti. Uneori, un cântec, care bate la uşa unui artist când îi oftează sufletul, este în stare să-l ridice din lacrimă. Iată două întâmplări în care un cântec care le-a sunat la „interfon” unor artişti întristaţi, le-a pansat sufletul, i-a trezit la viaţă şi la creaţie.
Angela Similea îmi povestea că avea răni la pleoape de atâta plâns. Îi plecase definitiv în America unicul ei fiu, Sorinel. Când avionul s-a pierdut în înălţimile cerului, mamei, Angelei, i s-au inmuiat genunchii, îi dispăruse ţinta a tot ce făcea, de la muzică, la inspiraţie, se surpase miza ei de mamă, o despărţea de singurul ei copil un ocean şi două continente. A revenit acasă şi s-a prăbuşit pe canapea, cu inima chircită de durerea despărţirii. Îi alergau gândurile fără ţintă când a sunat telefonul. Era Marius Ţeicu: „Angela, astă noapte am compus un cântec pentru tine, ţi se potriveşte mănuşă, simt că va fi şlagăr, vino repede să ţi-l cânt!”. Cu inima rănită, Angela nu avea chef, se scuza amânând audiţia cu noua compoziţie, dar Ţeicu insista şi iarăşi insista. Angela s-a dus, a ascultat la pian compoziţia lui Marius Ţeicu dedicată ei şi, deodată, şi-a simţit sufletul revigorat. Cântecul abia compus de câteva ore era: „Nu-mi lua iubirea înapoi, mai lasă-mă să cred în ea”! A fost unul din marile succese ale Angelei Similea.
O altă valoare de talent şi inimă a fost şi este Mirabela Dauer. Izbucneşte sufletul din pieptul ei şi orice cântec în interpretarea ei devine şlagăr, e fredonat imediat de români. Mirabela n-a fost norocoasă în dragoste, sentimentala Mirabela a avut parte de neîmpliniri în inima ei. O iubesc milioane de români, dar nu s-a brodit soarta ei, bărbaţii de alături n-au meritat-o. N-au înţeles-o. Şubrezenia iubirilor din destinul ei n-au acrit-o, a rămas Mirabela cântătoarea speranţei, a frumuseţii iubirii adevărate. E mereu cerut şlagărul ei: „Fotoliul din odaie şi-o carte ce-ai lăsat-o pe noptieră, O ultimă ţigară uitată pe un colţ de etajeră”.