Nu mor caii când vor câinii

Este extrem de greu să devii politician de top. De exemplu, mult mai greu decât să accezi pe firmamentul muzicii uşoare. În cazul ăsta nu ai nevoie decât de graţiile unui sponsor generos. În plus, nu trebuie să te lupţi cu talentul unor colegi de breaslă. Este suficient să-l ignori. Adică de ce să aibă Andreea Bănică insomnii cu gândul la Patricia Kaas.

Sau gemenele alea "găină" din Londra să transpire în pat, să se zvârcolească asudate prin aşternuturi ascultând o casetă cu Janis Joplin. N-are nici un rost... se poate apela imediat la efecte speciale, în condiţiile în care ai acces la contul unui impresar care îţi apreciază anumite talente. În cazul în care eşti hărăzit cu un dar ieşit din comun, atunci totul se întâmplă în mod firesc, fără ca măcar să-ţi dai seama. (După aceea, într-adevăr, în general, intervin dramele.) Situaţia asta este perfect asemănătoare cu cea a actorilor. Când Marcel Iureş îi dădea replica lui Bruce Willis, "îl făcea" pe marele star de la Hollywood din priviri. Sau în domeniul artelor plastice ori al literaturii. Nu poţi face nimic decât din instinct, printr-un organ al firescului născut  împreună cu tine, dedicat în exclusivitate ţie. Ajungi sau nu ajungi celebru în timpul vieţii. Asta este altă problemă. Însă dacă ajungi, nu faci altceva decât să trăieşti.

Ca să devii politician de top este însă extrem de greu. Este o muncă necontenită cu natura umană şi cu tot ceea ce stă în legea firii, în general. Trebuie să-ţi descoperi şi să-ţi dezvolţi nişte capacităţi ascunse sau care unora dintre oameni le lipsesc în chip desăvârşit. De exemplu, nesimţirea. "Să ai stomac de fier" este una dintre cele mai uzitate expresii care se referă la un atribut pe care trebuie să-l aibă un politician pornit la asaltul unei cariere în domeniu. "Să ai stomac de fier", adică să nu-ţi vină să vomiţi atunci când vezi ceva întâmplându-se contra naturii. Să nu te mire indiferenţa în faţa unor tragedii, să nu tresari la auzul unor mitocănii. Să nu-ţi pese de felul în care Dumnezeu a făcut lumea, să nu te intereseze soarta, ca om, a unui adversar politic, nici cea a unei păduri, dacă ea nu face parte integrantă din colegiul tău uninominal sau dintr-un domeniu pe care trebuie să-l administrezi, să nu te preocupe viaţa unui cal dacă asta nu-ţi poate aduce voturi sau imagine publică favorabilă.

"Călăreţul electric." Un film remarcabil, o metaforă zguduitoare, în care Robert Reford, un fel de semivedetă a rodeului, eliberează în preerie un pursânge din mijlocul unei metropole americane. Pentru că animalul, evaluat la nu ştiu câte milioane de dolari, trebuia să dea un spectacol de circ şi nu numai atât, dar pentru asta urma să fie sedat. Robert Redford ar fi trebuit să-l călărească într-un costum încărcat de beculeţe aprinse. Aşa străbate străzile, să zicem, New Yorkului până când, după multe aventuri şi urmărit de presă, reuşeşte să-i dea drumul în libertate. Nu înainte de a vorbi cu el şi de a-i spune că la început o să-i fie greu, dar că nu trebuie să facă altceva decât să se comporte la fel ca şi ceilalţi cai sălbatici.

Zilele trecute am văzut pe canalele tv de ştiri continuarea filmului, "Călăreţul zâmbăreţ", cu Elena Udrea în rolul lui Robert Redford. Îmbrăcată în alb, şefa de la Turism încăleca un superb armăsar de aceeaşi culoare, în mijlocul unei mulţimi mult prea curioase şi mult prea aproape de spaţiul vital al bidiviului. Care era AB-SO-LUT nemişcat în faţa camerelor de luat vederi şi a blitzurilor. În stângăcia de a-l încăleca, Elena Udrea l-a lovit în crupă cu celebrii ei pantofi de firmă cu talpa extrem de groasă. Am văzut până acum scena de multe ori. Calului nu i-a tremurat nici un muşchi. Nici Elenei Udrea, care, odată cocoţată în şa, a început să zâmbească fotogenic. Armăsarul s-a rotit de două ori într-un ţarc minuscul format din oameni având cu precădere ca ocupaţie profesională politica şi imaginea publică. Superbul animal s-a mişcat ca teleghidat şi s-a oprit ca şi cum ar fi fost apăsat un buton "Stop". Elena Udrea, în schimb, gesticula într-o dezinvoltură de invidiat pentru orice om cu preocupări.

Mai există o sintagmă referitoare la politicienii de succes: "animal politic". E foarte greu să devii aşa ceva. Înseamnă să te lupţi cu condiţia pe care ţi-a dat-o Dumnezeu. Gândindu-mă la toate astea, îmi vine în minte vorba românească: nu mor caii când vor câinii!