Nu s-au scumpit mărfurile, s-au ieftinit banii

Fondurile de investiţii speculează preţul alimentelor şi-i înfometează pe săraci, preţul petrolului s-a reinflamat, cel al cuprului a ajuns la un nou maxim istoric, Axel Weber nu va candida la şefia Băncii Centrale Eu­ro­pe­ne din cauza opoziţiei faţă de poli­ti­ca sa monetară dură şi va renunţa la conducerea Bundesbank. Ce leagă toate aceste ştiri? Banii ieftini. Mai precis, nu mărfurile devin mai scum­pe, ci banii sunt prea mulţi şi prea ieftini. Iar "sabotorii" germani care încearcă să oprească şuvoiul monetar sunt constrânşi să demisioneze.

Recunosc că nu este prima oară când abordez această temă. În editorialul din 20 ianuarie ("Marfa e prea puţină sau banii prea mulţi?") le suge­ram celor care arată spre "spe­cu­lanţii" care sug sângele popoarelor că au uitat să ia în calcul banii de hâr­tie puşi în circulaţie de bănci. Or, în trei decenii, activele financiare interna­ţionale au crescut cu 1.000%, iar PIB-ul mondial s-a mărit cu doar 250%!

Iar politicienilor care consideră în­totdeauna banii o soluţie, transfor­mându-i invariabil într-o pro­blemă, e bine să le reamintim că aver­tis­mentul lansat în aprilie 2009 de fos­tul mi­nistru german al Finanţelor, Peer Steinbrück, a devenit de mare actuali­tate, în condiţiile în care inflaţia din ţările vestice a început să se aprindă şi cursul acţiunilor a intrat pe trend ascendent. Steinbrück atră­gea atenţia că politica monetară re­la­xată adoptată de băncile centrale "ar putea pava drumul către ur­mă­toa­rea criză". Şi înainte de această "criză postcriză" lumea s-ar putea confrunta cu o inflaţie accentuată: "Sumele uria­şe pompate către pieţe ar putea foarte uşor să copleşească pieţele de ca­pital, rezultând o inflaţie ridicată la nivel global, care s-ar putea suprapune perioadei de redresare economi­că".

Pentru a înţelege în detaliu me­sajul lui Steinbrück, trebuie spus că ges­tionarea inflaţiei în strânsă co­re­laţie cu masa monetară a reprezentat o tradiţie pentru Bundesbank – banca centrală a Germaniei. Iar atunci când oficialii din această ţară au văzut că pe pieţe există cea mai mare cantitate de bani neacoperită cu bunuri şi servicii din ultimii 25 de ani, au strigat "Foc!". În condiţiile în care o multitudine de companii şi persoane s-au refugiat în cash, politicile monetare expansive au venit să suplimenteze cantitatea de bani de pe pieţe, prin "fabricarea" altora. Şi cu cât s-a amplificat lipsa de încredere, cu atât au injectat mai mulţi bani principalele bănci centrale ale lumii – până au ajuns la cele mai mici dobânzi din ultimele decenii...

Banii despre care vorbea Steinbrück n-au provocat încă o inflaţie ga­lo­pan­tă, fiindcă doar o mică parte din masa monetară adusă în discuţie a de­venit activă. Totuşi, încrederea băn­cilor, investitorilor şi a populaţiei dă semne de revenire, şi e o chestiune de timp până când revirimentul va fi total. Atunci se va observa cum capacităţile de producţie nu fac faţă cererii înglobate în imensa masă bănească deţinută, ceea ce va inflama puternic preţurile.

Iar un al doilea puseu de criză care ar urma perioadei de inflaţie şi revigorare a economiei poate fi judecat pe seama "precedentelor" interbelice. Marea Criză din 1929-1933 a durat de fapt până în 1938-1939. Asta pentru că în 1932-1933, când guvernele s-au grăbit să anunţe că s-a ieşit din criză, a urmat un val in­fla­ţionist puternic. Şi după aceea, pe fondul reinstalării neîncrederii, a avut loc un al doilea episod deflaţionist, evidenţiat prin rate ale şomajului de 17%-19% în SUA în 1938-1939.

La fel se poate întâmpla şi acum. Din ce în ce mai mulţi indivizi şi com­panii îşi vor da seama că inflaţia îi loveşte în "raritatea" bunurilor pe ca­re le posedă – respectiv banii – şi îşi vor îndrepta atenţia către active mai rare, care nu-şi pierd valoarea în timp şi nici nu pot fi multiplicate prin po­litici monetare discreţionare. Şi când vor vedea că după "concurenţa" cash-ului a urmat cea a metalelor şi petrolului, băncile centrale vor sări din nou în apărarea banilor emişi de ele, cerând guvernelor să reglemen­teze drastic şi bursele de mărfuri, aşa cum au făcut-o cu pieţele financiare.

Nu asta este soluţia, ci acceptarea adevărului că de fapt nu mărfurile se scumpesc, ci banii sunt mai mulţi şi mai ieftini. Odată recunoscut acest adevăr, nu mai rămâne decât să fie eliminată sursa de suspiciune prin legarea banilor de active în care piaţa are încredere. În urmă cu 100 de ani, cine mergea cu o bancnotă la bancă primea în schimbul ei o va­loare indubitabilă – câteva grame de aur. Acum, banii atestă un drept de proprietate fluctuant asupra unei cantităţi de bunuri şi servicii. Incertitudinea şi volatilitatea sunt date de faptul că această cantitate de bunuri oscilează după cum inflaţionează băncile centrale masele băneşti.