Nu va mai fi vot politic negativ

Scrutinul pentru primărie din 2008 e cel de-al cincilea în fragmentul de istorie românească numit postdecembrism. Concretizînd în realitatea noastră un adevăr al democraţiilor mai bătrîne, de fiecare dată localele au fost un test pentru parlamentarele ţinute în acelaşi an. În 1992, micul cîştig al Opoziţiei, întruchipată la vremea respectivă de PNL, s-a constituit într-o prefaţă la un succes mai substanţial în cadrul parlamentarelor.

Scrutinul pentru primărie din 2008 e cel de-al cincilea în fragmentul de istorie românească numit postdecembrism. Concretizînd în realitatea noastră un adevăr al democraţiilor mai bătrîne, de fiecare dată localele au fost un test pentru parlamentarele ţinute în acelaşi an. În 1992, micul cîştig al Opoziţiei, întruchipată la vremea respectivă de PNL, s-a constituit într-o prefaţă la un succes mai substanţial în cadrul parlamentarelor. În 1996, victoria CDR la locale a dat semnalul triumfului de la parlamentarele şi prezidenţialele din toamnă. PSD şi-a anunţat victoria din toamna lui 2000 prin succesul de la localele din vară. În fine, victoria (chiar dacă nu completă) a Alianţei D.A. de la localele din 2004 a fost semnul victoriei la prezidenţialele din decembrie. O privire fugară aruncată asupra acestor ani electorali dă seamă de un mecanism. Opoziţia a învins de fiecare dată la locale ca expresie a nevoii electoratului de a schimba puterea la alegerile generale. Se va repeta acest mecanism şi în 2008? E greu de dat un răspuns precis.

Pentru că 2008 e un an electoral aparte nu numai în planul alegerilor parlamentare, dar şi în cel al alegerilor locale. Întîia oară după 1990, electoratul nu mai percepe o deosebire clară între putere şi opoziţie la nivel de partide. În 1996, ca să luăm un exemplu clasic, candidaţii CDR la primării reprezentau înainte de toate opoziţia la nivel naţional în confruntare cu puterea PDSR-istă la nivel naţional. Pentru numeroase localităţi, n-avea importanţă dacă un candidat lăsa impresia că va face ceva pentru comunitate. Avea importanţă că respectivul aparţinea opoziţiei. Votîndu-l, electoratul îşi exprima nemulţumirea faţă de puterea PDSR-istă. Întîlnit şi la parlamentare, acest vot a fost denumit ca negativ. Ceva în genul: n-are importanţă pentru cine votăm, are importanţă împotriva cui votăm.

În 2008, e greu de identificat o putere exercitată de un partid. Oricît ar părea de paradoxal, practic, excepţie făcînd PRM, toate formaţiunile parlamentare se află într-un fel la putere. PNL şi UDMR alcătuiesc un guvern minoritar. PSD deţine majoritatea în Parlament. PD-L are preşedinţia (poate cel mai important centru de putere în conştiinţa publică) şi, în plus, a fost la guvernare timp de doi ani. În democraţie, atît electoratul unui partid, cît şi clientela politică se sforţează să ajungă la putere pentru a-şi rezolva prin asta propriile interese. În România lui 2008, electoratul şi clientela politică a fiecărui partid îşi au rezolvate interesele. Ale PNL şi UDMR prin actul guvernării. Ale PSD prin legile impuse guvernului în contextul şantajului parlamentar şi prin redirecţionarea unor fonduri către consilii judeţene conduse de baroni locali ai PSD. Al PD-L prin intervenţiile publice şi manevrele de culise ale lui Traian Băsescu, dar şi prin oamenii rămaşi în fruntea autorităţilor locale din teritoriu.
Mai putem vorbi, în aceste condiţii, despre nevoia unui vot negativ împotriva partidului de la putere? Răspunsul e negativ. Cu o singură, dar importantă nuanţă. Dacă Traian Băsescu va continua să se implice violent în campanie de partea PD-L, în acel moment, identificaţi cu Traian Băsescu, candidaţii PD-L vor fi supuşi votului politic pro sau contra Băsescu. Şi avînd în vedere că doar votul negativ însufleţeşte electoratul, există riscul ca să iasă la vot cu precădere electoratul anti-Băsescu.