Dupa ce am debutat, imi adunam intr-un dosar articolele aparute si, din cand in cand, le numaram. Oricat de multe as fi strans, tot putine imi pareau. Un coleg de facultate, baiat cu familie avuta si ferches, isi numara iubitele. Ca sa-i iasa multe, le punea la socoteala si pe cele neincepute. Treaba e ca si facuta, spunea el. Si adauga: In total, 17. Nu e om care sa nu numere ceva, candva. In prima zi de serviciu, un gazetar abia angajat a zis: Incepand de azi, mai am 35 de ani pana la pensie. Numaratorile au o doza de obsesie. Dupa ce am prins niste schimburi de delegatii cu confrati din fostele republici fratesti – Polonia, Ungaria, Cehoslovacia si URSS –, m-am pus si eu pe numarat. Plecarile peste hotare erau eliberari. Asa le simteam. Numaram eliberarile, nadajduind la una definitiva, cand voi putea calatori fara sa mai am grija numaratorilor.
Ziaristii din presa sportiva erau privilegiati, plecau de cateva ori in an cu loturile. Cand a ajuns cu numaratoarea "iesirilor din tara" la 20, un reporter de fotbal si-a propus sa scrie o carte. Tot una de numaratori. In aceasta carte ar fi urmat sa inventarieze toate lucrurile si locurile de o anume importanta, descoperite, intelese si traite, in putinul timp pe care il avea intre doua avioane si obligatiile profesionale. Timp liber nu avea mai mult de o zi ori, chiar mai putin, ca sa colectioneze trairi, idei si amintiri, insa o zi consumata la un maximum de emotie, pe un fond de asteptare indelungata, nu se uita niciodata.
Primele 20 de voiaje, colegul gazetar le memorase la detaliu si era foarte mandru ca, inchizand ochii, putea sa reconstituie toate bulevardele care duceau de la gara in centrul orasului, in nu conta care orase colindate de el, capitale ori targuri europene. Era atat de convins ca memoria ii va functiona pana la sfarsitul vietii cu aceeasi promptitudine, incat a amanat scrierea Marii carti a calatoriilor. Tot intrebandu-se cand ar fi cel mai bine s-o inceapa, la a 30-a iesire sau la a 40-a, s-a pomenit ca a numarat mai multe, 50, si ca incurca intre ele Amsterdamul cu Beijingul si Kölnul cu Bogota. El, calatorul, numara in continuare, dar memoria depasise vanitatile din tinerete si nu mai contabiliza, ci oranduia amintirile, se lepada de cantitatile care nu nascusera si un inteles. Colegul calator si-a dat seama, cand a bifat in lista sa de performante a o suta preumblare pe planeta, ca n-o sa scrie nici o carte. Nu numai ca nu-si mai amintea, cu doi ani inainte de a se pensiona, drumul de la gara pana in centrul Vienei sau acela de la Aeroportul Kennedy la New York, dar nici macar tarile de pe lista de zece dintai nu si le mai amintea. In schimb, revenea ca un laitmotiv, ca intr-un film recuperat printr-o minune, scenariul amanuntit al primei sale zile de scoala, cand a strabatut tot satul dus de mana de mama si de tante Marioara, mandru ca la defilare.