x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Nunta din ultimul vagon al marfarului

0
Autor: Ion Cristoiu 05 Oct 2008 - 00:00
Nunta din ultimul vagon al marfarului


Costel Ghiniţă din Vintitileasa Deal e paznic la bariera dinaintea intrării în gara Floreşti. Pe vremuri, a lucrat ca sudor la Combinatul de Utilaj Greu. Privatizarea Combinatului l-a lăsat pe drumuri.



Costel Ghiniţă din Vintitileasa Deal e paznic la bariera dinaintea intrării în gara Floreşti. Pe vremuri, a lucrat ca sudor la Combinatul de Utilaj Greu. Privatizarea Combinatului l-a lăsat pe drumuri. Noul stăpân – un thailandez naturalizat în România prin căsătoria cu o bulgăroaică – a vândut utilajele la fier vechi şi a închiriat clădirea unor buticuri specializate în şlapi de baie aduşi  din Turcia. Costel Ghiniţă a schimbat mai multe slujbe. A fost, pe rând, vânzător de diplome de doctorat contrafăcute, paracliser la o biserică pe cale de lichidare, Moş Crăciun la o firmă extrem de rentabilă, pentru că noii îmbogăţiţi voiau copiilor lor Moş Crăciuni personalizaţi.
În ultimul timp a lucrat ca sperietoare la un de lot de pepeni de export.
Pentru a-i descuraja pe eventualii infractori, de regulă ţigani, sperietoarea era îmbrăcată cu un costum scump. O cravată cu un ac imitând auritul îi dădea înfăţişarea unui demnitar abia descins din automobil. Cum nu luase salariul de cîteva luni, Costel Ghiniţă a plecat din post cu costum cu tot.
În cele din urmă, graţie unui nepot ajuns Director General la SNCFR, şi-a găsit o slujbă la cantonul de la barieră.
Cantonul e, de fapt, o odăiţă cu podelele date cu motorină, un pat de fier, ca la spital, mereu aranjat, o măsuţă sub fereastra lată, pe care se vede şoseaua Vidra-Floreşti. Din când în cînd telefonul de pe măsuţă se trezeşte cu un zbârnăit morocănos. Fără să se grăbească, Costel Ghiniţă ridică receptorul zicând doar atât: Alo, aici cantonul nr. 3! După care îl pune la loc şi, tot fără să grăbească, de parcă ar avea înaintea sa infinitul, iese afară, în lumina tare a zilei, să răsucească manivela barierei. Cele două cumpene colorate, ca nişte şerpi înţepeniţi în aer, coboară scârţâind şi, cu un uşor zvâcnet, se aşază de o parte şi de alta a drumului. Trece, pufăind bătrâneşte, o locomotivă cu aburi. Ieşit la fereastră, mecanicul mânjit de funingine, gol până la brâu, priveşte nepăsător căsuţele scunde, de mahala, cartonul din PFL şi încrengătura de sârme a uriaşului transformator din marginea oraşului. Dacă e vorba de un personal sau accelerat, Costel Ghiniţă intră în căsuţă pentru a reveni cu un steag galben. Cu el în mână, stă în cerdacul scund, fără să se mişte, până când ultimul vagon trece şuierând pe lângă el. Apoi se întoarce în încăpere şi îşi aşază steagul cu pânza obosită, murdar de grăsime, la locul lui, într-un dulăpior fără uşiţă, alături de o sticlă cu spirt, buzată.
În noaptea când se va petrece această întâmplare, Costel Ghiniţă ieşise să dea obişnuitul salut acceleratului de 22:30. Trenul mergea lin (din cauza unor lucrări la terasament avea restricţii de viteză), vagoanele lunecau uşor prin faţa lui, însoţite de domolul fâşâit al aburilor. Era aproape gol, cu compartimente pustii, sub lumina nepăsătoare a neoanelor, degajând un straniu aer de singurătate. Ici-colo, se ivea câte un călător pe canapeaua maronie, cu capul vârât în gulerul paltonului, cu mâinile în buzunare, privind în gol pe fereastră. Pe culoarul unuia dintre vagoane, un tânăr care cobora la Floreşti trăsese în jos fereastra şi tot întindea gâtul spre gara cufundată în întuneric, ca şi cum ar fi vrut să vadă dacă mai era la locul ei. Alte vagoane pustii urmară. Pe ferestrele deschise fluturau uşor, ca nişte drapele, perdelele de pluş. Trenul începu să frâneze, scrâşnetele fierului făceau ţăndări aerul nopţii. Stând nemişcat, ca un soldat din gardă, Costel Ghiniţă văzu pe fereastra luminată a vagonului de clasa întâi, luminat sărbătoreşte, cum un tânăr se apleacă pentru a-i lua tovarăşei de compartiment lanţul de aur de la gât. Călătoarea, o femeie elegantă, tunsă scurt, dormea rezemată de perniţa banchetei, în timp ce tânărul, aruncând în jur priviri furişe, umbla cu degetele la încheietoarea lănţucului de aur. Dintr-o clipă într-alta, călătoarea se putea trezi, şi Costel Ghiniţă, stând drept ca un drapel, fără să simtă răcoarea aspră de măr a nopţii, simţea cum îi zvâcneşte inima de emoţie, ca o vrabie, la gândul ce s-ar putea întâmpla. N-apucă să vadă ce se întâmplase până la urmă. Veni alt compartiment, cu fereastra întunecată, apoi altul, în care câţiva inşi beau vin dintr-o damigeană. Apoi trenul prinse viteză şi, în goana lui, Costel Ghiniţă mai apucă să vadă un soldat ce răcnea la fereastra deschisă, agitând braţele, bezmetic, în timp ce tovarăşul său încerca zadarnic să-l potolească.
Trenul trecuse de mult. La barieră, maşinile începură să claxoneze nerăbdătoare. Calul unei căruţe care ducea lucruri de furat fornăi neliniştit. Telefonul prinse să zbârnâie. El însă şedea încă ţeapăn, cu fanionul reglementar înfăşurat, încercând să se lămurească dacă asistase sau nu la un furt calificat. Apoi intră în cabină şi smulse receptorul din furcă. Greşeală! răcni furios, aici e cantonul, nu magazia! Îl puse la loc şi, cîteva secunde mai tîrziu, aparatul clipoci stins. – Abia acum l-a pus în furcă, gândi, fără să zică, Costel Ghiniţă şi  ieşi afară, învârti maneta barierei, care se ridică scârţâind, şi stătu aşa, aplecat asupra roţii, până când ultimul camion trecu, săltând greoi peste terasament. Lăsă bariera ridicată şi se întoarse în cabină. Şezu câteva clipe pe gânduri, după care ridică, şovăind, receptorul şi formă numărul Poliţiei din gara Floreşti. Telefonul sună îndelung, depărtat, ca prin somn, şi el ţinu mult timp receptorul la ureche, fără să-l dezlipească, privind pe fereastră cum trecea peste şine o bicicletă fără ochi de pisică regulamentar. Într-un târziu se auzi un declic. – Alo, cine e acolo?, întrebă un glas răguşit, dar Costel Ghiniţă nu răspunse. Celălalt, înjură scurt: Te bag în mă-ta!, şi Costel Ghiniţă şopti stins, istovit parcă, În mă-ta să te duci tu! Şi puse receptorul în furcă. Mâinile, umerii îi erau ca de plumb. Se simţea istovit de-a binelea.
Aţipi cu capul pe masă.
Îl trezi zbârnăitul telefonului.
Trecea un marfar.
Prin faţa lui Costel Ghiniţă se târâră trei vagoane-cisternă argintii, un vagon cu tractoare de un roşu aprins, înveselitor, două vagoane cu butoaie nou-nouţe, de un galben proaspăt, şi un vagon care ducea un tanc ruginit. Era un marfar lung, nesfârşit. Trecură ca şi cum nici n-ar fi fost, mai multe vagoane de petrol, distingându-se cu greu în întunericul nopţii. Pe platforma ultimului vagon avea loc o nuntă. Un taraf îi zicea o sârbă îndrăcită şi nuntaşii tropoteau de mama focului.
Mireasa, retrasă până atunci deoparte, să-şi refacă fardul, căuta un loc în care să se prindă din nou în horă. Ceilalţi însă n-o vedeau. Contiuau să zvârle din picioare, chiuind. Costel  Ghiniţă se înveseli brusc.
Şi astfel, bine dispus, îşi zise:
Şi dacă tânăra, trezindu-se, în loc să strige după ajutor, se aruncă de gâtul celuilalt şi-l cere de bărbat?!
Era o scenă dintr-o telenovelă de mare succes care se difuza în serial pe un post tv particular.
El însă nu ştia asta. Televizorul de la canton, ca toate aparatele de pe raza Regionalei Floreşti, prindea doar televiziunea de stat.
Citeşte mai multe despre:   istoria ca telenovela,   costel,   ghiniţă,   ghini

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de