x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

O amintire cu Sfântul Gheorghe

0
Autor: Ştefan Mitroi 20 Apr 2014 - 11:19
Dumnezeu stătea în podul casei bunicilor. Era mai aproape de cer, d-aia îi plăcea să stea acolo. Iarna, când era câte-o zi mai geroasă, îi ziceam lui bunicul să-I dea voie să se mute în casă. Păi ce, nu-L las eu? răspundea bunicul. Poate să stea unde vrea, doar e Dumnezeu!

Chiar și în odaia mare de la drum? întrebam. Mai ales în aia, zicea el, ca să vadă ce zice bunica. Ea nu zicea nimic. Se posomora numai. Nu că n-ar fi vrut ca Dumnezeu să vină jos la căldură, dar nu în odaia în care țineau damigeana cu țuică. D-asta părea să fie împotrivă. Se temea că Gheorghe, așa-l chema pe bunicul, o să-și facă toată ziua drum într-acolo, pe motiv că are ceva de vorbit cu Dumnezeu. În felul ăsta rămâneau fără strop de țuică până-n primăvară. Poate chiar mai devreme, dacă mai lua și Cel de Sus câte-o gură. Nu putea să știe asta. Și nici n-avea pe cine să întrebe.

Dacă era să moară de dorul țuicii, cum îi plăcea bunicii să spună, Dumnezeu n-avea nevoie să coboare din pod ca să golească damigeana, deoarece El putea orice, indiferent de locul unde se afla. Bunicul, spre deosebire de Dumnezeu, chiar murea. Și așa, ca om, dar îndeosebi de dorul țuicii!

Ar fi fost un fel de rai casa bunicilor, în cazul în care Dumnezeu se muta într-una dintre odăi. Dar și așa, cu El, sus, în pod, era. În afară de cer și de vârful dudului din fața casei, nimic altceva nu se găsea mai sus decât ușa de la pod. Pe acolo se intra în raiul cel adevărat. Doar câțiva pași pe scara de lemn rezemată de perete, și iată-mă ajuns deasupra lumii! Dar mi-era frică. Cum să dau așa, tam-nisam, ochii cu Dumneazeu? Ce să-I spun? Poate că să pună la loc în damigeană țuica pe care o bea bunicul pe furiș de bunica. Să mai bine să-i pună lui bunicul la loc câte-o zi din viața ce i se cam terminase de trăit. Iar dacă nu, să le facă măcar îngerilor călcătura mai ușoară, întrucât, în fostul grajd al cailor, unde dormeam, se auzeau toată noaptea grinzile podului scârțâind. Se mai auzeau uneori și niște nechezături în pereți. Poate cel mai bine ar fi fost să-L rog pe Dumneazeu ca din nechezăturile alea să facă înapoi perechea de cai a bunicului. Prea ședeau degeaba hamurile de la căpătâiul meu.

Până la urmă mi-am luat inima în dinți și-am urcat. Dar n-am avut curaj să deschid ușa. Curând, s-a înnoptat. M-am pomenit cu fruntea lipită de oiștea Carului Mare. Gura podului? Mai degrabă gura cerului! mi-am spus și l-am strigat pe bunicul să înhame iute caii. Nu-mi mai trebuia scara. Aveam să vin cu Carul Mare înapoi pe pământ, dar asta mai încolo, înspre dimineață.

Oare ce avea să spună bunica de faptul că stelele au mirosit toată aceea a țuică? Mă umfla râsul când mă gândeam. Așa m-a și găsit bunicul în vârful scării, a doua zi. Îi ceream nu știu ce lui Dumnezeu și râdeam întruna ca prostul! 

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de