O amintire cu Sfântul Gheorghe

Dumnezeu stătea în podul casei bunicilor. Era mai aproape de cer, d-aia îi plăcea să stea acolo. Iarna, când era câte-o zi mai geroasă, îi ziceam lui bunicul să-I dea voie să se mute în casă. Păi ce, nu-L las eu? răspundea bunicul. Poate să stea unde vrea, doar e Dumnezeu!

Chiar și în odaia mare de la drum? întrebam. Mai ales în aia, zicea el, ca să vadă ce zice bunica. Ea nu zicea nimic. Se posomora numai. Nu că n-ar fi vrut ca Dumnezeu să vină jos la căldură, dar nu în odaia în care țineau damigeana cu țuică. D-asta părea să fie împotrivă. Se temea că Gheorghe, așa-l chema pe bunicul, o să-și facă toată ziua drum într-acolo, pe motiv că are ceva de vorbit cu Dumnezeu. În felul ăsta rămâneau fără strop de țuică până-n primăvară. Poate chiar mai devreme, dacă mai lua și Cel de Sus câte-o gură. Nu putea să știe asta. Și nici n-avea pe cine să întrebe.

Dacă era să moară de dorul țuicii, cum îi plăcea bunicii să spună, Dumnezeu n-avea nevoie să coboare din pod ca să golească damigeana, deoarece El putea orice, indiferent de locul unde se afla. Bunicul, spre deosebire de Dumnezeu, chiar murea. Și așa, ca om, dar îndeosebi de dorul țuicii!

Ar fi fost un fel de rai casa bunicilor, în cazul în care Dumnezeu se muta într-una dintre odăi. Dar și așa, cu El, sus, în pod, era. În afară de cer și de vârful dudului din fața casei, nimic altceva nu se găsea mai sus decât ușa de la pod. Pe acolo se intra în raiul cel adevărat. Doar câțiva pași pe scara de lemn rezemată de perete, și iată-mă ajuns deasupra lumii! Dar mi-era frică. Cum să dau așa, tam-nisam, ochii cu Dumneazeu? Ce să-I spun? Poate că să pună la loc în damigeană țuica pe care o bea bunicul pe furiș de bunica. Să mai bine să-i pună lui bunicul la loc câte-o zi din viața ce i se cam terminase de trăit. Iar dacă nu, să le facă măcar îngerilor călcătura mai ușoară, întrucât, în fostul grajd al cailor, unde dormeam, se auzeau toată noaptea grinzile podului scârțâind. Se mai auzeau uneori și niște nechezături în pereți. Poate cel mai bine ar fi fost să-L rog pe Dumneazeu ca din nechezăturile alea să facă înapoi perechea de cai a bunicului. Prea ședeau degeaba hamurile de la căpătâiul meu.

Până la urmă mi-am luat inima în dinți și-am urcat. Dar n-am avut curaj să deschid ușa. Curând, s-a înnoptat. M-am pomenit cu fruntea lipită de oiștea Carului Mare. Gura podului? Mai degrabă gura cerului! mi-am spus și l-am strigat pe bunicul să înhame iute caii. Nu-mi mai trebuia scara. Aveam să vin cu Carul Mare înapoi pe pământ, dar asta mai încolo, înspre dimineață.

Oare ce avea să spună bunica de faptul că stelele au mirosit toată aceea a țuică? Mă umfla râsul când mă gândeam. Așa m-a și găsit bunicul în vârful scării, a doua zi. Îi ceream nu știu ce lui Dumnezeu și râdeam întruna ca prostul!