O arma ce nu se poate lauda cu victoriile sale

Cu o singura mare problema se confrunta oamenii armei numite Informatii Militare: specificul activitatilor impune o discretie maxima. De aceea, de cat de bine isi fac datoria ne putem da seama nu din victoriile lor declarate, ci din infrangerile nedeclarate ale dusmanului: gruparile teroriste

Am calatorit, asadar, in Irak si Afganistan - intre 26 si 28 septembrie 2005 - alaturi de: Radu Tudor (analist la Jurnalul National si canalele tv Antena 1 si Antena 3), Ovidiu Zegheru (director la Europa FM), Liviu Mihaiu (redactor-sef adjunct la Catavencu), Mihai Diac (redactor la Gandul). Din Irak a venit cu noi in Afganistan si Mario Balint, excelentul corespondent de front al Radio Romania Actualitati, pentru a se intoarce acasa dupa trei luni de stat in campul Mittica, de langa Tallil.

Calatoria nu mi-a schimbat parerile despre razboiul din Irak si Afganistan. Le-am expus in scris si oral de multe ori pana acum. N-are rost sa le mai repet. As putea spune doar atat. Ca tot ceea ce am vazut in calatorie mi-a intarit aceste opinii. Nu mi-am schimbat parerile nici in ceea ce priveste capacitatea militarului roman de a face fata cu brio tuturor exigentelor de pe campul de lupta. Pe langa ingeniozitatea innascuta, militarul roman din Irak si Afganistan a avut fata de cei care se numesc aliati - militarii americani si britanici - avantajul de nu fi arogant fata de populatia civila. Veniti dintr-o tara nu mai putin umilita de puternicii de azi ai planetei decat Irak si Afganistan, militarii romanii n-au lasat nici o clipa impresia de cuceritori. Nici macar de insi veniti sa-i invete pe bastinasi, sub amenintarea armei, ce sunt democratia si economia de piata. Arma decisiva in operatiile din Irak si Afganistan, pretinse cruciade ale democratiei, si nu simple invazii.

Nu mi-am schimbat, asadar, parerile cu care am plecat din tara. Am descoperit insa unele lucruri. Printre acestea se numara si succesele unor oameni despre care s-a vorbit mai putin, daca nu chiar deloc pana acum. Oamenii Directiei de Informatii Militare. Ca acesti oameni erau in prima linie a frontului stiam de la Bucuresti. Sau, ma rog, banuiam. Dusmanul din Irak si Afganistan nu e unul de tip clasic. E un dusman nevazut, ascuns in randurile populatiei civile, cu miscari imprevizibile, dictate deseori de hachite. Se intelege ca a te apara de un atac terorist asupra taberei, de explozia unei capcane pe traseu cere imperios sa stii aproape totul despre dusmanul nevazut. Cu dusmanul clasic era mai simplu. Trebuia sa ai informatii despre pregatirea sa de lupta, despre starea armamentului, despre planurile sale. Nu intamplator, in filmele si romanele dedicate spionajului din razboiul clasic, partea pozitiva, cu care tinea spectatorul sau cititorul, trebuia sa puna mana pe planurile de lupta ale dusmanului, fie prin efractie, fie prin tradare. Cum sa pui mana pe planurile de lupta ale unei grupari teroriste, care, intre noi fie vorba, n-are nici un plan?

Noul dusman, cu care se confrunta militarii romani in teatrele de operatii din Irak si Afganistan, cere aducerea in prim-plan a unei arme despre care se vorbeste mai putin: Informatiile Militare. Mai mult, acest nou dusman cere si un salt calitativ in activitatea de culegere si prelucrare de informatii. Ca sa dau doar un exemplu. Celulele de informatii militare din teatrele de operatiuni trebuie sa cunoasca si principalele evenimente politice din tarile respective, structurile etnice, raporturile dintre diferitele grupari. O noutate in preocuparile de fond ale celulelor de Informatii Militare.

Cu o singura mare problema se confrunta oamenii armei numite Informatii Militare: specificul activitatilor impune o discretie maxima. De aceea, de cat de bine isi fac datoria ne putem da seama nu din victoriile lor declarate, ci din infrangerile nedeclarate ale dusmanului: gruparile teroriste.