O cale pentru România

Naţiunile, dar şi statele sunt formele de evoluţie ale fiinţei umane în istorie, precum şi ale umanităţii în mişcarea sa prin secole şi milenii. Ele nu stagnează istoric decât pentru scurtă vreme, sub voinţa lipsită de curajul schimbării a unui dictator devotat exclusiv propriului ego, sau pentru epoci întrucâtva extinse, în care spiritul unei vaste comunităţi umane se vede împlinit în civilizaţia sa. Istoria României postrevoluţionare impunea admiterea ţării  în NATO şi în Uniunea Europeană – nu în speranţa unei mai bune protecţii de forţă, eventual militară, sau pentru integrarea într-o economie a bunăstării, ci pentru a fi, în calitate de ţară, sub raport instituţional, pur şi simplu în Occident. Era evident că o iluzorie apărare şi încă o mai iluzorie dezvoltare economică liberală vor fi extrem de scump plătite de români. Obiectivul era o identitate legată de ceea ce Pierre Teilhard de Chardin numea ,,vârful de săgeată al evoluţiei’’ umanităţii, prin care el înţelegea cultura şi civilizaţia lumii vestice. Se spune acum fie că România se îndepărtează de UE, că nu ştiu de ce anume se apropie şi că România este ameninţată din Răsărit. România s-a apropiat de Occident, istoric, prin ofiţerii ruşi ai Regulamentului Organic şi prin erudiţii greci din Peloponez şi din insulele egeene. Rusia Sovietică a lui Stalin era un aliat al Occidentului împotriva nazismului şi este acum - ca Federaţie Rusă - altceva decât un mod specific al diferenţierii Occidentului? Turcia aşteaptă – dacă mai aşteaptă – la porţile unei lumi mirifice? Să ne luăm seama şi să fim realişti: România are, înainte de orice, o singură cale - să se apropie de români şi de ea însăşi, de România. Polonia este Polonia, Ungaria este Ungaria, spre a nu mai spune că Rusia este Rusia, iar Turcia este Turcia. Nu cred că România vrea să fie altceva decât România, în deplina sa identitate mai occidentală decât aceea mult din Occident.