O cerinţă naţională pe mîna unor multinaţionale

Banii strînşi în fondurile de pensii administrate privat, fiind bani româneşti, ar trebui rulaţi în economia românească! Din păcate, doar o minune ar face ca această cerinţă naţională, exprimată atît de precis de dl Băsescu, să se realizeze! Doar o minune, pentru că banii strînşi pentru aşa-numitele pensii private din contribuţiile pentru pensii ale angajaţilor din România urmează a fi administrate de societăţi de asigurări toate străine.

Banii strînşi în fondurile de pensii administrate privat, fiind bani româneşti, ar trebui rulaţi în economia românească! Din păcate, doar o minune ar face ca această cerinţă naţională, exprimată atît de precis de dl Băsescu, să se realizeze! Doar o minune, pentru că banii strînşi pentru aşa-numitele pensii private din contribuţiile pentru pensii ale angajaţilor din România urmează a fi administrate de societăţi de asigurări toate străine. Nici una nu este într-adevăr românească prin proprietate şi deci decizie. Sînt societăţi străine, în general subsidiare ale unor companii multinaţionale care, prin sinea lucrurilor, a conformaţiei şi organizării lor, caută profitul la scara de ansamblu a reţelei lor internaţionale. România este doar o piesă din ansamblu. Şi, ca atare, pentru ele nici nu ar putea exista vreo exigenţă “naţională” românească. Dacă pentru ele există vreo exigenţă “naţională”, atunci aceasta este eventual în raport cu ţara lor de origine (unde îşi au sediul central şi de unde provin acţionarii) şi oricum nu în raport cu România.

După cum a fost conceput proiectul Băncii Mondiale în privinţa pensiilor administrate privat – şi acesta a fost aplicat ca atare în România –, statul român şi instituţiile acestuia nu deţin nici o pîrghie de a determina societăţile de administrare ale fondurilor private de pensii să folosească banii colectaţi în economia din România. Aceste societăţi sînt libere să plaseze banii strînşi în România sau aiurea dacă respectă nişte bareme structurale pentru aceste plasamente (care pot fi bursiere sau bancare), dar nu există bareme pe pieţe. Şi această regulă operează pe toată durata funcţionării sistemului, adică în principiu nelimitat, respectiv decenii şi decenii. În primii 20 de ani nu se vor face decît încasări şi nici un fel de plăţi, căci beneficiarilor potenţiali nu li se pot elibera bani din propriile conturi decît după ce împlinesc vîrsta de pensie, iar cei obligaţi acum să cotizeze sînt cei care mai au cel puţin 20 de ani pînă la ieşirea la pensie.

Singura legătură pe care instituţiile statului român o au cu aceste societăţi de administrare – dincolo desigur de cele pe linie fiscală, care reprezintă altă gîscă, altă traistă! – este aceea că le pretinde asigurarea unui randament relativ, adică un randament prin comparaţie cu cele înregistrate de celelalte fonduri. Unei societăţi de administrare care asigură un randament prea mic, prin comparaţie cu celelalte, i se poate retrage chiar licenţa de administrare. Dar, evident, dacă societăţile de administrare se înţeleg să ofere randamente mici în general, nici una nu este cumva ameninţată.

Că acest lucru n-ar fi posibil pentru că, vezi Doamne, respectivele societăţi ar fi în concurenţă unele cu altele este o poveste cu cocoşul roşu! Din practică se ştie – şi cea din România se află, din păcate, în frunte! –, profiturile realizate nu prin concurenţă, ci prin înţelegeri la vedere sau în culise pe seama clienţilor constituie regula în sistemele bancare de asigurări.

Mai degrabă, să avem în vedere că menţionata constrîngere cu realizarea unui barem relativ de randament va fi invocată de toate societăţile de administrare, pentru a-şi justifica plasamentele în străinătate: pentru că nu merg lucrurile ca lumea, n-avem cum să realizăm cerutele bareme de randament pe burse de România, aşa că tocmai de aceea mergem afară!