O dată-n viaţă

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
La secţia culturală a unui cotidian foarte influent lucrează şi un critic literar în vârstă. E mult spus că lucrează. Îşi trimite articolele prin curier, primeşte banii pe card, îşi alege singur cărţile despre care scrie şi vine o dată la trei luni la redacţie. Ca să vadă cum mai miroase tinereţea, spune el.

În timpul unei astfel de vizite, şeful secţiei, un băiat la locul lui, pentru care criticul e autoritatea absolută în materie de gust şi stil, îl întreabă dacă l-a citit cumva pe Gigi Bălteanu şi dacă ar fi dispus să-i dicteze unei fete din birou câteva fraze despre un roman de-al acestuia, pe care-l laudă toată lumea. Închidem ediţia într-o jumătate de oră, spune tânărul admirator al bătrânului critic, şi parcă ar fi cazul să avem şi noi un punct de vedere. Iar dacă-i semnat de dumnea­voastră, vă daţi seama, devine marcă înregistrată.

E pentru prima oară când marele critic discută cu şeful secţiei, nu cu directorul. Tot pentru prima oară e pus în situaţia de a recunoaşte că nu citeşte aşa-numiţii autori de succes ai zilei. Ştie cum sunt fabricaţi de edituri, iar la şaptezeci şi cinci de ani nu merită să consume din timpul care i-a mai rămas de trăit cu maimuţărelile americanizate ale unor speculatori. Totuşi, are un moment de slăbiciune şi minte că l-a citit pe Gigi. Pfui, face el, Gigi, Gigel, Gigişor... Pentru un romancier, un nume ca ăsta e moarte. Dându-şi seama că şi pe şeful secţiei tot Gigi îl cheamă, se corectează: "La poeţi mai merge. La eseişti sună provocator. Numele unui romancier însă e ca o instituţie, trebuie să aibă clasă".

În tăcerea care s-a lăsat, observaţiile bătrânului cad ca ploaia pe un acoperiş de tablă. Bine, dragă, zice el, hai să dictăm două, trei fraze de complezenţă.

Cine-i duduia care mă ajută? O domnişoară sfioasă îi pune în faţă un decupaj de presă, zicându-i c-a scris pozitiv despre Gigi, omul zilei, şi academicianul Preda. Bătrânul critic parcurge textul neutru al academicianului şi apoi compune mai multe propoziţiuni pe acelaşi calapod, binevoitoare, dar pline de generalităţi. E prima dată, în cincizeci de ani de meserie, când are o părere despre o carte pe care n-a citit-o. O dată, de două ori merge, îşi spune el când ajunge acasă. Am şi eu dreptul la o tâmpenie. Tinerii ăia din redacţie... N-ar fi trebuit să cedez... În ziua următoare, spre seară, criticul primeşte mai multe telefoane. Textul lui a fost imprimat pe un cearşaf, spânzurat pe faţada Universităţii. E vizibil din toate direcţiile. Chiar nu ştiaţi cine e Gigi?, îl întreabă rece directorul ziarului. E putred de bogat.

Nici nu e sigur c-a scris el romanul. Are negri. Iar pe academician îl are la mână. Poate că n-ar fi trebuit să intrăm cu ziarul nostru în bâlciul lui.

Bătrânul critic se scuză: Tinerii matale m-au silit. Mă rog, nu m-au silit, dar nu prea am avut de ales. O dată-n viaţă, zice la fel de glacial patronul, merge. Poate că Gigi o să se oprească aici.
Gigi însă nu se opreşte aici.

Săptămâni de-a rândul, toate ziarele şi câteva televiziuni îl citează insistent pe bătrânul critic, iar lumea care îl cunoaşte e consternată. Cum de a putut să se compromită în halul ăsta?!! S-o fi umplut de bani. Şi lucrurile nu se blochează la reclamele din ziare. O mulţime de critici tineri îşi încep cronicile, toate puţind a bani de la Gigi, cu citate din bătrânul critic. S-a pornit tăvălugul.

Aveam şi eu dreptul la o nerozie, îi spune marele critic soţiei, dar soţia se preface că n-a auzit. E pentru prima oară când se preface că nu aude. Afară, o scândură ruptă din gard e izbită de vânt şi face un zgomot lugubru. E pentru prima oară când vântul de la sfârşitul lui octombrie rupe o scândură din gard.