O înflorire în plină toamnă

Chiar şi ţările cele mai mici, aşa cum sunt oamenii, pot fi nişte mari puteri. Este cazul colonelului de pompieri Sava Ioniţă, a cărui zi de naştere este între ziua Statelor Unite ale Americii şi ziua Franţei. Adică în miezul verii, când Soarele pârjoleşte pur şi simplu. Dar cum să se sperie de un astfel de lucru un om obişnuit cu incendiile? Marea putere a lui Sava Ioniţă constă în faptul că mai are şi pe la începutul toamnei o zi de naştere, ceea ce i-ar da dreptul să-şi socotească dublu vârsta la care a ajuns, adică în loc de 89 de ani, câţi a împlinit vara trecută, să spună 178. Dar pe domnealui nu-l interesează un asemenea amănunt. E ocupat cu bucuria de a trăi, n-are timp să se oprească în loc şi să-şi numere anii. I-ar fi plăcut să-i fie şi soţia alături, dar cum nu-i mai este, s-a obişnuit să poarte de unul singur pe umeri povara acestei bucurii.

Îl ştiu de foarte mulţi ani pe domnul colonel. Este tatăl fostului meu coleg de facultate Marius Ioniţă. Aşa că, ori de câte ori ajung în judeţul Arad, mi-am făcut obiceiul să-l vizitez. S-a întâmplat ca de data aceasta să fie chiar de “Ziua pompierilor”. Ştiam că este cealaltă zi de naştere a sa, dar nu mă gândisem nicio clipă că ea era chiar atunci. Habar n-aveam de ce este bătrânul pompier atât de frumos îmbrăcat, aproape la fel de frumos ca toamna ce-şi flutura hainele încă verzi prin grădini!

Era spre seară. Dar casa din Şimand a colonelului Sava Ioniţă era plină de lumină, o lumină ce nu venea de la sticla cu ţuică gălbuie de pe masă, şi nici de afară, întrucât stătea să plouă. Râsul omului ce-mi ieşise în întâmpinare era de vină. Colonelul râde la aproape 90 de ani de viaţă cu o poftă de om tânăr. De fapt, în asta constă marea sa putere. Aşa cum îi stă bine unui ardelean născut în Moldova, pune cam în tot ce are de spus olecuţă de haz, întrucât hazul stinge necazul! Poţi să nu-l crezi pe un pompier care consideră ziua armei sub care a slujit o jumătate de veac egală ca importanţă cu ziua sa de naştere? Se risipeşte prin toată curtea râsul verde al domnului colonel, amestecându-se cu stropii de ploaie. Îmi zice, sub umbrela uriaşă a nucului de la poartă, că mă aşteaptă şi la anul.

Ajuns în faţa bisericii din Şimand, văd ieşind un alai de nuntă din biserică. Pe mire îl cheamă Dorin, pe mireasă Andreea. Tocmai au spus DA în faţa preotului. Înseşi numele lor alăturate sunt un DA plin de promisiuni în faţa curgerii timpului. Îi petrec până departe cu privirea. Seamănă cu doi copaci tineri care înfloresc văzând cu ochii sub ploaia de toamnă ce cade fără încetare.
O să vin, domnule colonel, sigur c-o să vin. Numai să nu uite râsul dumneavoastră să mă cheme!