Un lucru bizar pentru lumea finanţelor – deşi în contextul actual de criză s-ar putea să se fi întors şi lumea finanţelor cu fundul în sus – s-a petrecut mai deunăzi chiar la vârful acesteia.
După ce a calculat şi publicat cifre privind necesarul de finanţare şi refinanţare în ţările Europei de Est în 2009, FMI a revenit asupra cifrelor spunând că au fost nişte calcule greşite! Măi, să fie! Umblă greşelile prin laboratoarele de analiză ale FMI!
Şi, cum naiba, toate cifrele privind necesarul de finanţare-refinanţare erau umflate rău de tot?! Nici o greşeală în jos, toate în sus! Guvernatorii băncilor centrale şi chiar conducători ai unor bănci comerciale din zonă au protestat, au prezentat date care contraziceau concluziile FMI şi atunci instituţia de la Washington a admis că, vezi Doamne, a greşit! Şi peste puţin timp după aceea a publicat datele corectate. Credem că cifrele revizuite, faţă de cele iniţiale, nu au nevoie de nici un comentariu. Exprimat în raport faţă de rezervele valutare, necesarul de finanţare a scăzut subit, după eliminarea "erorilor de calcul", de la 236% la 89% în cazul Cehiei, de la 210% la 132% în cazul Estoniei, de la 425% la 204% în cazul Lituaniei, de la 169% la 141% în cazul Poloniei, de la 188% la 132% în cazul Bulgariei, de la 208% la 116% în cazul Ucrainei.
O minunată constanţă a dovedit cazul României: 127%. Probabil n-a protestat nimeni! De prin România nici n-avea cine şi, în plus, România fusese deja potcovită cu contractarea unui împrumut extern de 20 de miliarde de euro! Şi ştie şi Grivei că statul român a fost obligat să ia acest împrumut nu pentru a acoperi necesarul de finanţare externă a ţării, ci necesarul de finanţare a firmelor străine din ţară, rămase fără finanţare în 2009 de la acţionarii lor din Occident, probabil din cauza crizei!
Nu ştim exact situaţia din celelalte ţări ale zonei, dar dacă, structural, aceasta este similară celei din România, atunci cifrele, atât cele iniţiale, cât şi cele revizuite, n-au nici o relevanţă (căci se referă la necesarul de finanţare a altor entităţi decât ţările cu pricina în sine!), fiind însă perfect explicabil de ce s-a făcut "eroarea"! Adică, mai precis spus, de ce s-a montat greşeala!
Să intrăm ceva mai adânc în măruntaiele acestei întâmplări, deloc întâmplătoare! Cine a putut-o monta?! Deci cui îi putea servi?! Înainte de toate, să observăm că, nu întâmplător, este vorba de Europa de Est, şi nu de altă regiune, adică zona în care capitalul privat internaţional a făcut ravagiile cele mai mari în ultimele două decenii. Şi FMI ştie prea bine din experienţă că acolo unde capitalul privat internaţional face ravagii este chemat el, FMI, să cureţe locul cu bani publici.
FMI este condus de Statele Unite, în timp ce Europa de Est este, economic şi financiar, fieful capitalului vest-european. O exagerare a necesarului de finanţare în Europa de Est nu putea decât evidenţia jaful făcut de capitalul vest-european în regiune şi, deci, sublinia rolul de salvator al FMI şi, implicit, al Americii. FMI-ului nu-i putea decât servi de minune exagerarea, căci îi propulsa şi mai explicit menirea, ce-i fusese deja hărăzită de pe ambele maluri ale Atlanticului, de tămăduitor de ultimă instanţă în condiţiile crizei. FMI-ului îi venea mănuşă exagerarea şi ca instituţie birocratică în sine, căci o ajuta să supravieţuiască în glorie. Cu America lucrurile sunt mai complicate. Aceasta nu pare să aibă interese economice majore în Europa de Est. Dar criza ar putea să schimbe viziunea. Dacă nu pentru Statele Unite ca superputere, ci pentru o parte a capitalului privat american. Capitalul vest-european nu are forţa de a cumpăra activele americane mai ieftine în condiţii de criză. Capitalul american are însă forţa să facă acest lucru cu activele vest-europene, inclusiv cele din Europa de Est. Infuzia masivă şi bruscă de capitaluri de la FMI în zonă - este vorba deja de peste 100 de miliarde de dolari - poate înlesni înlocuirea, treptată sau violentă, a capitalului vest-european în zonă, în favoarea celui american. Care nici măcar nu ar face un cine ştie ce efort financiar, căci deschiderea se realizează cu bani FMI, care cuprind în parte chiar şi bani vest-europeni, precum şi ai altor ţări din lume. Anii ce urmează ne vor da răspunsul.
Şi n-a contat deloc că FMI a trebuit să revină asupra cifrelor care exagerau nevoia ajutorului său. Pentru că, între timp, scopul fusese atins, prin legarea de gard a ţărilor est-europene cu acorduri de împrumut.
S-ar putea ca şi unele ţări din Uniunea Europeană să fi cochetat cu intervenţia masivă a FMI în zonă pentru a cumpăra ele însele pe bani puţini activele dobândite în zonă de ţări mai mici, precum Austria sau Grecia, care îşi luaseră nasul la purtare prin masive implicări în regiune ce constituiau însă, la dimensiunile lor, tot atâtea expuneri vulnerabile, mai ales în condiţii de criză.
Marii perdanţi ai acestor manevre nu sunt decât ţările din zonă. Acestea vor asista neputincioase la schimbarea stăpânilor din economiile lor fără să se aleagă cu nimic din această schimbare, în timp ce, prin legarea de mâini şi de picioare prin acordurile cu FMI, vor rămâne să plătească propria înlănţuire.
Citește pe Antena3.ro