Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
De ce, dacă România este apreciată cum se cuvine de partenerii americani, scutul nu acoperă şi teritoriul ei?
Întîlnirea la nivel înalt a NATO s-a încheiat cu rezultate ce exprimă preocuparea celor doi actori cu alonjă globală să menţină cooperarea în domenii- cheie. S-a văzut că Germania şi Franţa întreţin o relaţie cu Rusia chiar cu preţul de a nu achiesa la dorinţe majore ale Washingtonului. Aceste fapte şi altele indică complexitatea tot mai mare a NATO ca şi o forţă persuasivă în scădere a SUA în raport cu aliaţii – pe fondul mersului războiului din Irak, al ostilităţilor din Afganistan, al crizei financiare etc. Nu îmi propun să analizez summitul. Vreau, în schimb, să fac cîteva observaţii privind scutul anti-rachetă.
Întîlnirea de la Bucureşti a avut ca rezultat şi decizia ca NATO să facă eforturi pentru a complementa scutul american, astfel încît toţi membrii Organizaţiei să beneficieze de acest vector de apărare. Această decizie este de salutat, deşi ea nu este lipsită de neclarităţi. Dar pun o întrebare ce mă necăjeşte de cînd am constatat că scutul american nu acoperă România, alături de alte cîteva alte ţări europene. Nu am înţeles de ce strategii din Pentagon şi Departamentul de Stat nu au avut în vedere următorul aspect: unui aliat care nu a pregetat să trimită trupe în Irak şi Afganistan, în alte operaţiuni în care erau implicate interese americane şi prestigiul NATO, trebuie să i se asigure protecţie de securitate nu mai puţin decît altor aliaţi (un fel de "clauza naţiunii celei mai favorizate" în materie de securitate).
Se poate intra în istoria relaţiei dintre Bucureşti şi Washington după intrarea României în NATO pentru a se verifica o trăsătură pregnantă: fără echivoc România a sprijinit deciziile mari ale SUA, poziţiile diferite în chestiunea Kosovo fiind o excepţie comprehensibilă care întăreşte regula. Intervenţia militară în Irak a fost susţinută de la început, fără rezerve, deşi existau date ce prevedeau dificultăţi insurmontabile. Diplomaţia românească nu "a rupt rîndurile" şi a pus preţ – aşa cum fac, de exemplu, lideri britanici – pe loialitate, deşi semnele eşecului se multiplicau. Şi în non-semnarea tratatului privind curtea penală internaţională România a avut înţelegere (mult mai mare decît a unor vechi aliaţi ai SUA) faţă de nevoia pe care autorităţile americane o simt în a asigura deplina protecţie soldaţilor lor, chiar şi cînd unii dintre ei sunt părtaşi la fapte criminale pe teritorii străine. Sunt notorii cazuri care au implicat soldaţi americani de la baze militare din Italia, Japonia etc. S-a întîmplat şi la noi tragedia căreia i-a căzut victimă Teo Peter şi autorităţile române s-au confruntat cu o situaţie delicată. Chiar la ultimul summit România a susţinut invitarea Ucrainei la NATO, deşi exista un contencios important cu ţara vecină. Pe bună dreptate, cineva poate face o analogie cu diferendul între Grecia şi Macedonia (Fyrom), luînd ca reper şi declaraţia preşedintelui Traian Băsescu (în legătură cu ce poate face o "ţară mică" membră a Organizaţiei).
Întotdeauna am căutat să ofer fiind afară explicaţii plauzibile privind decizii luate la Bucureşti, care stîrneau unora nedumerire. Unii mi-au dat chiar să înţeleg că văd România ca neavînd politică externă proprie (un fel de "client state" al SUA). Am răspuns că în viaţă raţiuni de stat de mare adîncime (între care nevoia de a proteja integritatea ţării, de a fi de partea bună a istoriei, cel puţin aşa cum s-a scris ea pînă acum) pot precumpăni asupra unor raţionamente care par a fi mai solide. Şi ca membru al delegaţiei UE-SUA în Parlamentul European, unde am pledat pentru tratament egal aplicat ţărilor membre ale Uniunii, am înţeles motive de securitate pentru care americanii doresc acorduri bilaterale pentru eliminarea vizelor de intrare în SUA.
Dar să revin la chestiunea scutului. De ce, dacă România este apreciată cum se cuvine de partenerii americani, scutul nu acoperă şi teritoriul ei? Poate că există probleme tehnice care au stat în calea unui scut deplin acoperitor, întrucît considerente economice îmi par greu de susţinut în decizii strategice. Să admitem totuşi că raţiuni tehnice şi economice au motivat "limitele" scutului. Atunci de ce nu s-a cerut un efort comun al Organizaţiei de la început? Unii ar putea spune că ţări din NATO nu erau convinse de utilitatea scutului şi deciziile necesită consens. Dar atunci revenim la prima întrebare… Şi astfel ajungem la "indivizibilitatea securităţii". Acum se pare că o soluţionăm prin decizia NATO.
Întîlnirea de la Bucureşti a avut ca rezultat şi decizia ca NATO să facă eforturi pentru a complementa scutul american, astfel încît toţi membrii Organizaţiei să beneficieze de acest vector de apărare. Această decizie este de salutat, deşi ea nu este lipsită de neclarităţi. Dar pun o întrebare ce mă necăjeşte de cînd am constatat că scutul american nu acoperă România, alături de alte cîteva alte ţări europene. Nu am înţeles de ce strategii din Pentagon şi Departamentul de Stat nu au avut în vedere următorul aspect: unui aliat care nu a pregetat să trimită trupe în Irak şi Afganistan, în alte operaţiuni în care erau implicate interese americane şi prestigiul NATO, trebuie să i se asigure protecţie de securitate nu mai puţin decît altor aliaţi (un fel de "clauza naţiunii celei mai favorizate" în materie de securitate).
Se poate intra în istoria relaţiei dintre Bucureşti şi Washington după intrarea României în NATO pentru a se verifica o trăsătură pregnantă: fără echivoc România a sprijinit deciziile mari ale SUA, poziţiile diferite în chestiunea Kosovo fiind o excepţie comprehensibilă care întăreşte regula. Intervenţia militară în Irak a fost susţinută de la început, fără rezerve, deşi existau date ce prevedeau dificultăţi insurmontabile. Diplomaţia românească nu "a rupt rîndurile" şi a pus preţ – aşa cum fac, de exemplu, lideri britanici – pe loialitate, deşi semnele eşecului se multiplicau. Şi în non-semnarea tratatului privind curtea penală internaţională România a avut înţelegere (mult mai mare decît a unor vechi aliaţi ai SUA) faţă de nevoia pe care autorităţile americane o simt în a asigura deplina protecţie soldaţilor lor, chiar şi cînd unii dintre ei sunt părtaşi la fapte criminale pe teritorii străine. Sunt notorii cazuri care au implicat soldaţi americani de la baze militare din Italia, Japonia etc. S-a întîmplat şi la noi tragedia căreia i-a căzut victimă Teo Peter şi autorităţile române s-au confruntat cu o situaţie delicată. Chiar la ultimul summit România a susţinut invitarea Ucrainei la NATO, deşi exista un contencios important cu ţara vecină. Pe bună dreptate, cineva poate face o analogie cu diferendul între Grecia şi Macedonia (Fyrom), luînd ca reper şi declaraţia preşedintelui Traian Băsescu (în legătură cu ce poate face o "ţară mică" membră a Organizaţiei).
Întotdeauna am căutat să ofer fiind afară explicaţii plauzibile privind decizii luate la Bucureşti, care stîrneau unora nedumerire. Unii mi-au dat chiar să înţeleg că văd România ca neavînd politică externă proprie (un fel de "client state" al SUA). Am răspuns că în viaţă raţiuni de stat de mare adîncime (între care nevoia de a proteja integritatea ţării, de a fi de partea bună a istoriei, cel puţin aşa cum s-a scris ea pînă acum) pot precumpăni asupra unor raţionamente care par a fi mai solide. Şi ca membru al delegaţiei UE-SUA în Parlamentul European, unde am pledat pentru tratament egal aplicat ţărilor membre ale Uniunii, am înţeles motive de securitate pentru care americanii doresc acorduri bilaterale pentru eliminarea vizelor de intrare în SUA.
Dar să revin la chestiunea scutului. De ce, dacă România este apreciată cum se cuvine de partenerii americani, scutul nu acoperă şi teritoriul ei? Poate că există probleme tehnice care au stat în calea unui scut deplin acoperitor, întrucît considerente economice îmi par greu de susţinut în decizii strategice. Să admitem totuşi că raţiuni tehnice şi economice au motivat "limitele" scutului. Atunci de ce nu s-a cerut un efort comun al Organizaţiei de la început? Unii ar putea spune că ţări din NATO nu erau convinse de utilitatea scutului şi deciziile necesită consens. Dar atunci revenim la prima întrebare… Şi astfel ajungem la "indivizibilitatea securităţii". Acum se pare că o soluţionăm prin decizia NATO.
