Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În multe țări sunt proteste semnificative față de restricțiile dictate de măsurile antipandemice care se iau. Evident, oamenii suportă tot mai greu încălcarea de drepturi și libertăți. Iar strategia antipandemică actuală era din capul locului îndoielnică.
Protestele amestecă motive foarte diverse. Rareori ghemul a fost atât de complicat.
Saturația cu restricții este primul motiv. Și încă nici nu se știu și nu se iau în calcul efectele psihice, somatice, comportamentale și scăderea educației ca urmare a multor luni de restricții. Cum au semnalat deja, pe bază de cercetări sistematice, autori francezi, vor fi generații, acum tinere, care vor plăti din greu.
Apoi, unii se consideră atât de sănătoși încât se socotesc invulnerabili. Alții asimilează coronavirusul-19 cu cel al unei gripe obișnuite. Mulți cred că au loc manipulări politice ale epidemiei pentru ca cetățenii să fie intimidați și împiedicați să se exprime în societate. Destui consideră că sunt victime ale unei abordări incompetente a pandemiei, din partea unor impostori. Mai este și bănuiala că industria farmaceutică are interesul să alarmeze oamenii spre a-i determina să-i consume produse.
Fiecare dintre cei de mai sus poate invoca fapte. Situația este astfel încât, oricine menționează motive precum cele de mai sus, apelează la adevăr și nu ai cum ignora ceea ce spune. Este tot mai evident că măsurile antipandemice de până acum nu au profunzime, și nici coerență, și stârnesc rezerve îndreptățite.
Numai că exemplele nu sunt niciodată cea mai bună probă. Adevărurile nu sunt epuizate de suprafața faptelor. De altfel, cu exemple se pot argumenta pe lume adesea susțineri ce se contrazic. Rezolvările valide și durabile sunt cele gândite. Orice adevăr este, de altfel, subordonat unui sens. Putem constata un fapt sau altul, dar simpla constatare nu rezolvă neajunsul. De data aceasta, realitatea infectărilor și a riscurilor!
Eu cred că se poate prinde mai din profunzime întreaga chestiune a combaterii pandemiei. În fond, suntem – nu numai în România actuală, unde amatorismul decidenților cântărește mai greu și este la vedere – după un an de măsuri antipandemice și se poate întocmi un bilanț. Acesta nu este deloc satisfăcător.
Citește pe Antena3.ro
S-au restricționat contactele umane aproape de limită, după deviza „stați în casă!”, dar infectările au continuat. Peste toate, se așteaptă noi valuri ale coronavirusului-19, cu noi tulpini. În cele mai multe locuri, limitarea infectărilor rămâne mereu în urma noilor cazuri. Vaccinurile sunt mai mult decât binevenite, firește, dar, deocamdată, în urma lor infectările scad prea puțin.
Desigur, sunt țări cu succese la ora actuală. India are proporțional puțini infectați, China a redus drastic contaminarea și a luat-o sub control. Coreea de Sud la fel, Bangladesh are relativ puține decese, Noua Zelandă are controlul strict al situației. Multe țări înaintează spre testarea totală a populației și spre vaccinare pe scară mare. Din experiența acestor țări se învață, însă, prea puțin.
Lumea a preluat destul de repede recomandarea de primă oră de la Wuhan a venerabilului epidemiolog Zhong Nanshan pe tripticul – „purtarea măștii”, „spălatul pe mâini”, „distanțarea fizică”. Uneori s-a mers mai departe, cu oprirea activităților („lockdown”, asimilat cu carantină). Nu s-a mers, însă, decât în puține țări la pașii următori ai recomandării: testarea pe scară mare (dacă se poate completă!) a populației, raionarea zonelor și îngrădirea temporară a localităților infectate.
Protestatarii acestor săptămâni au dreptate – pandemia se cere atacată de acum la un nivel mai adânc și cu măsuri mai apte să ducă la țintă. În opinia mea, trebuie plecat de la premisa că s-au ruinat alte două siguranțe în lume: siguranța că știința actuală cunoaște fenomenul coronavirus-19 și siguranța că industriile sunt de la început capabile să acopere nevoile de combatere.
Pentru a rămâne lucizi, trebuie asumat că nesiguranța nu este ceva nou sub soare. În fapt, Cristofor Columb nu era deloc sigur că mergând continuu spre Vest va ajunge în India, dar a perseverat. Astăzi, însă, nu se trăiește doar o asemenea nesiguranță, a aventurii. Cum am arătat în alt loc (A. Marga, Societatea nesigură, Niculescu, București, 2016)., am intrat într-o nesiguranță a vieții de fiecare zi, când nici măcar nu se încearcă vreo aventură, ci doar rămânerea în normal.
Nu este prima oară când oamenii și-au pierdut siguranțele. În definitiv, siguranța exprimată de Leibniz, că trăim în cea mai bună dintre lumile posibile, a fost ruinată de cutremurul de la Lisabona (1755). Siguranța iluminiștilor, că oamenii procedează fundamental rațional, a fost infirmată de Primul Război Mondial – când omorârea organizată a devenit scop, iar războiul a căpătat alură științifico-tehnologică. Siguranța că economia de piață va fi cadrul economic fără cusururi au risipit-o crizele din 1929 și 2008. Siguranța că democrațiile pacifică societățile a fost pusă la îndoială de alunecarea în dictatură, în perioada interbelică, și, mai nou, de alunecarea unor democrații în ideologie. Siguranța că oamenii iau ca limită a luptelor lor viața altor oameni și nu ajung la industrializarea omorârii a infirmat-o Auschwitz-ul. Siguranța lui Adam Smith că, odată libere, popoarele vor lua decizii înțelepte au contrazis-o țările ce nu se pot scutura de autoritarism, plutocrație sau prostocrație. Siguranța că lumea se îndreaptă, după 1989, spre societăți ale libertăților cetățenești și ale democrației se circumstanțiază zi de zi observând emergența „postdemocrației”, a „democrației cu conducător”, dacă nu chiar a „șefului de stat” anticipat de Mussolini. Siguranța că pregătirea și meritul triumfă a dărâmat-o mulțimea de inși rudimentari și politruci care ajung să decidă soarta oamenilor.
Odată cu pandemia covid-19 s-au pierdut încă două siguranțe.
Prima este siguranța că prin știința actuală am fi în posesia cunoștințelor suficiente să putem face față unei epidemii. Încrederea în știință este, desigur, o tradiție aducătoare de satisfacții. Alternativă la cunoașterea științifică, de aceeași valoare, nici nu există, de altfel. Numai că știința nu poate nici acum stabili originea coronavirusului-19 și nici felul în care acesta poate fi atacat. În fapt, se orbecăie în fața unei naturi dezlănțuite.
A doua siguranță este aceea că industria farmaceutică ar satisface în orice moment nevoile oamenilor. În fapt, această industrie a mers în direcții noi – reducerea stressului, înlocuirea de organe, boli de inimă, inseminări artificiale etc., încât nu a dat importanță nici măcar producerii de echipamente sanitare. Nimeni nu poate contesta că fiecare direcție se justifică. Numai că a rezultat o neglijare indirectă a pericolului unor viruși despre care au existat avertismente.
În această situație de prăbușire a celor două siguranțe, eu cred că întreaga strategie antipandemică trebuie reevaluată și înlocuită. Nu se poate comanda cercetării științifice și industriei și nici nu trebuie! Dar a sosit timpul ca accentul în strategia antipandemică să fie mutat de pe efortul de limitare a răspândirii coronavirusului-19, pe tratamentele de vindecare a acestuia.
Cele două accente nu se exclud, în fapt. Dar, după cum s-au desfășurat lucrurile, este timpul unei schimbări în strategia antipandemică, schimbare prin care importanța tratamentelor decise de medici în baza licențelor lor profesionale să crească. Aceste tratamente se cuvine să devină noua cheie strategică. Consolidarea tratamentelor – cel puțin în cazul infectărilor mici și mijlocii – prin medicamentul anunțat deunăzi de medicii de la Jerusalim este un bun indiciu. Teama firească de supraaglomerare a spitalelor cade dacă testările se fac din timp și se aplică tratamente nu numai în spital, ci și ambulatoriu, la timp.
Să recunoaștem, strategia existentă a făcut tacit din medici anexele unor decizii luate de politruci într-o chestiune în fond sanitară. Această schimbare de strategie – de la accent pe limitarea răspândirii, la accent pe tratamente – permite readucerea în rolul principal a medicilor.
Direct spus: rolul medicilor nu este doar să aplice protocoale birocratice, cum se crede și astăzi – elocventă fiind în acest sens discuția în jurul acelor medici care au rezultate în tratamente și care au avut curajul să o spună public. Medicii nu ar trebui să se lase substituiți la decizii de politruci și trebuie aduși la pupitrul deciziilor în profesia lor.
Ca să ne dăm seama de amploarea schimbării, să observăm că România actuală bate din nou un record trist. „Autoritățile” ei au deja un palmares negativ notoriu: subordonarea abordării pandemiei față de interesul meschin al instalării insipidului „guvern al meu”; aducerea în țară, fără control sanitar, a peste un milion și jumătate de diasporeni și trimiterea altor regimente de români la munci în afara țării; împiedicarea testărilor (care ar trebui să urce zilnic spre două sute de mii zilnic, spre a face sigură diagnoza!), care face ca nici astăzi (când se fac sub 35 de mii de testări!) să nu se știe mărimea infectării; desemnarea unor decidenți necalificați în sistemul de sănătate. Toate acestea au distrus deja numeroase vieți.
Dar acum se trăiește un alt record: niciun medic în specialitate (unii spun că niciun medic în general!) nu este la decizie în acele „comitete”, „comisii”, „consilii” sau „ședințe” care iau decizii. Nu a fost organizată în țară nicio dezbatere profesională semnificativă cu medicii pentru combaterea covid-19. Decizia a fost monopolizată prostește în altă parte, iar, mai nou, nu altcineva decât ocupantul funcției de ministru al sănătății spune că s-au comunicat public date false ale epidemiei! Mulți am spus demult că se falsifică statisticile – dar este bine că acum începe să se recunoască.
Ca să nu fiu greșit înțeles, eu nu spun că limitarea răspândirii coronavirului- 19 nu este importantă. Ea rămâne astfel. Ea costă mai puțin, este cea mai la îndemână și are rațiuni multiple. În definitiv, până la tratarea bolii, este înțeleaptă evitarea îmbolnăvirii. Măsurile de limitare a răspândirii coronavirusului-19 se cuvin continuate, inclusiv vaccinarea.
Numai că acum este nevoie de o acțiune pe două planuri. Pe de o parte, înseși măsurile de limitare a răspândirii virusului se cer regândite. Am mai spus că decizii coerente ale unui centru nu exclud, ci ar trebui să fie bazate pe acționarea autonomiilor locale și instituționale existente (vezi A. Marga, Lecțiile pandemiei, Tribuna, Cluj-Napoca, 2020). Aceste autonomii sunt mai eficace, în situația unei epidemii, decât orice centralism. Pe de altă parte, măsurile antipandemice din România ar trebui să fie reexaminate, căci conțin aberații. Blochezi mecanic restaurantele, sălile de tratament, piețele agroalimentare și stadioanele etc., dar lași fără nici o măsură supermarketurile – este absurd! Iar exemplele sunt multe. Se ratează, în fapt, al doilea an de învățământ – după ce i s-a aplicat aiuritoarea „stare de urgență”, care nu a rezolvat nimic, iar acum se dă vacanță de o lună, primăvara, pentru a masca carantinarea. Iar măsura fără analog a ministerului de „a ajusta materia de examene” este doar soluție pentru calici! Iar exemplele se pot prelungi.
În aceste condiții, limitarea contaminării nu a reușit deocamdată. De fapt, oamenii și instituțiile aleargă în urma bolii ale cărei mecanisme de răspândire le scapă, în loc să o poată ataca.
S-a făcut în lume un pas mare odată cu fabricarea de vaccinuri. Numai că a fost noroc cu presiunea campaniilor electorale și a concurenței în domeniul industriei farmaceutice, care au declanșat căutarea de vaccinuri. Pe deasupra, se observă cât de greșită a fost strategia distrugerii unităților farmaceutice în diferite țări. În definitiv, și România ar fi putut produce, dacă nu și-ar fi distrus propria industrie de medicamente, atâta câtă era. Observăm că Bangladesh-ul s-a oferit la Pfizer să producă medicamente, Cuba produce deja, multe țări vor să aibă producția proprie și să se asigure pentru orice eventualitate. De ce nu și România?
Strategia care a accentuat limitarea răspândirii coronavirusului-19 ne-a făcut să recunoaștem cu toții un fapt nou: sănătatea oamenilor nu mai poate rămâne o afacere privată, căci infectarea unuia îi periclitează pe mulți. Sănătatea nu mai poate rămâne o chestiune privată, chiar dacă unitățile medicale private sunt socotite mai bune. Nu numai că nu toți oameni își pot permite să meargă la privat, nu numai că nu este nevoie pentru orice să mergi la privat, dar chiar pandemia arată că un sistem de sănătate care nu este sub control public nu face față unei epidemii sau face anevoie. Exemple sunt numeroase. Asistența medicală nu dă rezultatele de care este nevoie în comunități fără a fi sub control public.
Este o fatalitate a istoriei că pandemia s-a suprapus cu tensionări în raporturile internaționale. Faptul se observă de luni de zile. S-a observat și la recenta întâlnire a responsabililor de politică externă din SUA și China, la invitația americană. Se știe, China și-a întărit ascensiunea economică de după 1978 și a revenit la nivele de producție anterioare pandemiei. Ea operează cu peste 780 de milioane de lucrători, tot mai trecuți prin educație temeinică, sub binecunoscuta motivare pentru muncă și inovație a chinezilor, în vreme ce nicio altă țară, cu excepția Indiei, nu trece de 220 milioane de lucrători. Este clar că, fie și numai din acest considerent, producția chineză de bunuri competitive se face la prețuri mai mici, o anume „foarfecă a prețurilor” fiind consecința. Secretarul de stat american a cerut la Anchorage (Alaska) revederea unor aranjamente comerciale, iar consilierul american pe securitate națională a spus „nu vrem conflict cu China”. Președintele american a reiterat, la conferința sa de presă din 25 martie a.c., că a comunicat Chinei că Statele Unite nu vor conflict. În condiții de pace, se apropie, cred, ora în care se va recunoaște un fapt simplu: nu se poate lua sub control pandemia fără cooperare internațională!
Europa este în acest moment la strâmtoare. Aceasta și fiindcă, place-nu place, s-a reconfirmat ceea ce se acuza deja: incapacitatea multor lideri. Faptele sunt izbitoare. La începutul pandemiei, țările Uniunii Europene, în loc să coopereze, au lăsat Italia să se descurce singură, pentru ca, ulterior, președinta Comisiei Europene să-i ceară scuze. S-a preferat o propagandă în jurul vaccinului Rusiei, pentru ca, apoi, Germania, Ungaria și alte țări să decidă să-l importe. S-au aplicat prejudecăți Chinei, dar tot mai multe țări cunosc valoarea unei tradiții medicale străvechi. Se creează incertitudini cu produsul britanic AstraZeneca, ca, apoi, să se comande și mai mult. În aceleași condiții de pace, cooperarea se va impune.
Cu strategia de până acum, care a pus accentul pe limitarea răspândirii coronavirusului-19, multe țări europene au ajuns inevitabil la politizarea unei situații sanitare. S-a văzut că atunci când doar oprirea răspândirii epidemiei contează, medicii au un rol diminuat. Vedem aceasta și în rezistențele de la noi la inițiativa unor medici, licențiați și maturi, de a lăsa să vorbească pregătirea și experiența lor medicală, în detrimentul birocrației politrucilor de azi.
Se recunoaște sau nu, azi ne aflăm în mediul deplinei politizări a combaterii coronavirisului-19. Or, tocmai această politizare este păguboasă, în anumită măsură criminală, și eșuează sub privire noastre. Protestele cetățenilor sunt legitime. Căci totul trece în strategia actuală nu prin normala expertiză și planificare sanitară, ci prin decidenți politici adesea nepregătiți.
Și aici, Europa are cele mai mari dificultăți. Nu întâmplător, Apelul Vigano, dar și dezbaterile din Italia, Franța, Germania și alte țări acuză felul în care s-a abordat pandemia: ceea ce s-a făcut s-a făcut mai ales cu intenția ascunsă de a reduce drepturi și libertăți spre a nu periclita decidenți depășiți de situații. Nu întâmplător, cum am mai arătat, filosofia cea mai prizată a ultimului an a devenit, uimitor, cea a lui Michel Foucault. Acesta a acuzat explicit tendința societății moderne târzii de a se dispensa de reglementarea prin legi motivate juridic a comportamentelor și de a recurge la controlarea sub pretexte sanitare a cetățenilor.
Pe fondul prăbușirii celor două siguranțe – a capacității contextuale a științei și a orientării industriei farmanecutice – se înalță, între altele, nevoia unei noi discipline: biopolitica. Până acum, biopolitica era o disciplină, de fapt, de intervenție în viața oamenilor, chiar în crearea de ființe în laborator, și în reechilibrarea naturii. Ea este acum provocată la o schimbare profundă.
În reflecțiile sale finale, Nietzsche a și legat tema “spiritului liber” de condiția “sănătății”. Numai că, din acest moment, el a aplicat descrierea lui Darwin a „vieții”, cu mutațiile întâmplătoare, lupta pentru supraviețuire și selecția naturală. Pe direcție s-a plasat abuziv Hitler, care vorbea de „politică biologică (biologische Politik)”, prin care înțelegea schimbarea geografiei politice ca urmare a unei noi „voințe de viață”, ce se reafirmă odată cu cucerirea de „spațiu (Raum)”. Freiherr von Verschuer, care a și condus doctoratul lui Joseph Mengele, a făcut caz de o pretinsă legătură intimă între biologie și politică. Cel mai recent, cum știm, studiul embrionului uman face posibilă intervenția medicală, cu avantajul prevenirii unor boli, dar și cu deschiderea de posibilități tulburătoare de creare de ființe umane în laborator. Biopolitica ecologistă este și ea “provocată”. Nu numai conservarea naturii, ci și examinarea a ceea ce iese din procesele naturii va trebui să fie orizontul ei, mai ales în era “încălzirii globale”, în care s-a intrat de vreo două decenii.
Biopolitica actuală, trebuie subliniat, este chemată pentru altceva. Ea este studiul premiselor biologice ale vieții oamenilor și proiectarea acțiunilor în consecință. Ea nu este „biologie politică”, și nici “politică biologică”, căci pleacă de la o anumită imagine a omului datorată culturii, care se folosește, firește, de biologie, fără să se reducă la aceasta. Însăși „bioputerea” se reorientează spre ținerea sub control, cu ajutorul cunoștințelor biologiei, a naturii din jur, nu a oamenilor. Biopolitica de care este nevoie are a-și asuma că fiecare viață este în sine o izbândă și o valoare și că îi revine societății să o protejeze. Ea are în miez întrebarea: cum putem, ca oameni, să facem față unei naturi ce se dezlănțuie?
