O poveste încheiată: dezvoltare prin consum!

Multe fiţe, prosteli şi aiureli a mai pus la pământ criza, într-o perioadă de altfel incredibil de scurtă, după anii de delir în care s-au impus ori au fost chiar promovate! Măcar de-ar ajunge definitiv îngropate şi nu ar mai scoate din nou capul, trase de păr de interese care fac doar rău.

Din punct de vedere economic, cea mai mare aiureală pusă la pământ de criză este aceea a dezvoltării prin consum fără producţie. Aşa sună pretenţios esenţa problemei, dar aceasta a avut mai multe faţete şi manifestări concrete care, numai cu puţini ani în urmă, au bulversat economia şi au aiurit viaţa de zi cu zi a oamenilor: credite de consum fără noimă şi fără vreo conştientizare a dificultăţilor de rambursare; apel la importuri fără acoperire financiară în exporturi; cântări absurde ale unor deficite externe imposibil de susţinut; stimularea cererii interne fără încurajarea producţiei interne; cumpărări de maşini fără construcţii de şosele; invazie de bănci şi de hipermarketuri străine fără industrie şi agricultură autohtone şi alte câte şi mai câte.

Toată şandramaua s-a dărâmat în nici un an după ce a fost oprită finanţarea externă, adică exact ceea ce o ţinuse artificial în picioare. Şi, să fie clar, finanţarea externă a fost oprită chiar de cei care construiseră şandramaua şi îşi imaginaseră probabil că aceasta poate ţine loc de dezvoltare sau că poate fi o anticameră a acesteia.

Tot ceea ce o luase razna (vânzările de maşini, imobiliarul, vânzările de electrocasnice şi electronice, importurile, creditul de consum) s-a dărâmat într-un singur an, prin căderi la cote între 40% şi 70% care, la asemenea dimensiuni, nu pot fi puse în cârca crizei, ci doar a aiurelilor anterioare.

Eşecul lamentabil, pus în evidenţă de dărâmarea şandramalei, este imputabil, în proporţii relativ egale, pe de o parte, băncilor străine aciuate în România şi, pe de altă parte, autorităţilor guvernamentale şi monetare române care le-au ţinut isonul, încurajându-le să facă ceea ce au făcut, deşi nu se putea să nu fi conştientizat dezastrul inevitabil.

Vestul n-a prea intenţionat să se ofere ca piaţă pentru ţările din Est, inclusiv pentru România, ceea ce ar fi însemnat crearea unei economii reale aici, ci a urmărit o înglobare a Estului printr-o inserţie financiară. Băncile vestice au constituit vehiculul. Cu bani de la mamele lor, au creat aici, prin creditare, debuşeu pentru produsele din Vest, profitând de apetenţa pentru consum nesatisfăcută din Est.

Dar, în acest fel, au îndatorat la paroxism ca dimensiune şi viteză ţări ca România. Deşi se ştie prea bine că o ţară săracă, precum România, nu devine mai bogată prin îndatorare, ci doar şi mai săracă!
Vestul a pus în mişcare morişca îndatorării în România şi tot el i-a pus şi stop. Cu ce rezultat? După patru-cinci ani, cât a durat morişca, românii sunt nu doar mai îndatoraţi decât erau, dar sunt şi mai săraci decât erau. Un studiu oficial al BNR arată că îndatorarea, în medie, a românilor este de 22% din venituri.

Ceea ce este dramatic! N-au nici o relevanţă comparaţiile cu nivelurile, cu mult mai ridicate, de îndatorare din Vest. La 3.000 de euro venituri, chiar şi la o îndatorare de 40%, tot rămâne ceva semnificativ din care să se trăiască. La venituri de 300 de euro, o îndatorare procentuală chiar şi la jumătate nu mai lasă mijloace de trai celor cu datorii! Şi oricum, elimină dintre clienţii viitori ai băncilor cea mai mare parte din români.

Această socoteală este valabilă şi pentru puzderia de întreprinderi mici şi mijlocii, singurele cu capital românesc care mai există în România, dar care asigură locuri de muncă zdrobitoarei majorităţi (peste cinci şesimi) din forţa de muncă.

Nu ştim dacă România va accede vreodată la dezvoltare (căci factorii de dezvoltare sunt mulţi şi imponderabili), dar este cert că, aşa cum a fost concepută (de ele însele sau de cine ştie ce strategi occidentali), activitatea băncilor străine din România a întârziat o eventuală dezvoltare a ţării cu cel puţin 10-15 ani.