O sansa in viata

Iata, spre exemplu, cazul colonelului de Securitate Barloaga. Ce putea un biet colonel de Securitate sa spere inainte de 1990? Ca mai mult decat un simplu general nu putea s-ajunga.

Barloaga a fost si el tanar, cand ramanea cateodata singur in birou visa clandestin ca e capitalist, ca tocmai a cumparat cateva fabrici si uzine si si-a trimis copiii la studii in Anglia. Vise poticnite, utopii de baiat necajit cu doar sapte clase primare, din care trei la fara frecventa. Neavand studii, a suferit mult, fiindca n-a fost avansat ca toata lumea la vechime, ci numai la exceptional. Dupa 1990 insa, Barloaga, al carui drum in viata ducea, daca n-ar fi venit Revolutia, intr-o fundatura, a fost in sfarsit liber sa-si implineasca toate acele mici nevoi, pe cat de omenesti, pe atat de neregulamentare, care-i veneau dupa orele de serviciu. Si-a facut ca tot omul placerile, a cumparat cateva fabrici si uzine, si-a trimis copiii la studii in California, pregateste un doctorat in economia perpendiculara, are o retea de bordeluri, s-a realizat si ca spirit, nu numai ca ofiter de contrainformatii.

Sau cazul lui Lica Purica, zis si Taie Bine, un sut marunt de pe linia tramvaiului 26, care mai mult decat bisnitar in fata la Intercontinental n-avea cum s-ajunga. Avea el vreun motiv sa-si schimbe viata? Se gasea oare in toata Romania de dinainte de 1990 un singur ministru sau macar un secretar cu propaganda care sa nu se uite de sus la un amarat ca Taie Bine? Cand ma-ta e boarfa, taica-tu, faptas cu doua omoruri, condamnat sa-si ispaseasca pedeapsa la locul de munca, si ai 11 frati mai tuciurii ca tine, ce poate sa-ti ofere o dictatura? Revolutia insa i-a deschis lui Taie Bine toate orizonturile, e privit cu respect de mai multi senatori si deputati, cu unii e intim, la o adica poate sa-i dea bani cu camata mica si Guvernului. Daca bineinteles e pentru tara, pentru interesul national. De ce sa nu fim patrioti si sa platim dobanzi mari FMI-ului, cand milioanele de dolari ale lui Taie Bine numai aici fac pui?

Sau chiar si domnul Iliescu. Ce putea saracu’ domnu’ Iliescu sa mai spere dupa ce a fost marginalizat ca prim-secretar de judet? Ca mai mult decat dictator luminat n-avea cum sa ajunga. Practic, domnul Iliescu e cel mai mare investitor roman din Romania. A investit totul - trecut, onoare, ateism stiintific, cariera - intr-o afacere mai mult decat riscanta, cum e orice lovitura de Comitet Central, si si-a asigurat o pensie linistita cu tot ce are nevoie omul la batranete: un partid, un Senat, o luare in seama, o situatie. Altfel, daca nu era Revolutia, cine stie in casa de oaspeti a Partidului isi petrecea, uitat de toata lumea, cele 12 luni de concediu legal din an.

Ca sa nu mai vorbim de cazul lectorului universitar Ionel Ghika, ramas un lector oarecare pana la varsta pensiei, din cauza originii sociale nesanatoase, a faptului ca stramosii sai fusesera exploatatori inca din prima jumatate a secolului al XVII-lea. Ce putea sa spere, inainte de 1990, un soarece de biblioteca, care nu stia cum arata la fata poporul, care traia in trecut, respirand doar aerul lanced al bucoavelor? Lui Ionel Ghika, descendentul unei stravechi familii de domnitori carturari si de demnitari, Revolutia i-a dat sansa vietii, i-a oferit, in fine, posibilitatea sa se realizeze pe deplin ca intelectual de tranzitie. Unul traind zi de zi in forfota multimilor, in mijlocul vietii, sorbind aerul sanatos din afara bibliotecii. Aerul din Pasajul Universitatii, unde cerseste decent cate 10 zile lunar intre doua pensii.