O scrisoare pentru domnul Tănase

Sigurul motiv pentru care domnul Tă­na­se ar fi dorit să fie şi el director, chiar şi numai o lună, era corespondenţa zilnică a acestuia. Şefii de birou primeau rar de tot plicuri subţiri, cu adrese de tot felul sau pliante publicitare, dar directorului îi soseau, uneori şi de două ori pe zi, nişte colete galbene şi albastre, pe care nici secretara nu îndrăznea să le desfacă. Dacă directorul pleca la un congres sau era chemat de patroni la Bucureşti, secretara îi încuia corespondenţa în dulapul în care ţinea cafeaua, pantofii ei de oraş şi sticle­le de whisky pentru trataţii.

O singură dată, domnul Tănase a fost de faţă când secretara l-a întâmpinat pe director vădit emoţionată, zicându-i că a înnebunit poşta. Iar directorul, în loc să se bucure la vederea dulapului care gemea de scrisori şi colete albastre şi galbene, a dat din mână a lehamite şi i-a cerut să i le aducă în birou, dar nu ime­diat, ci mai târziu. Să primeşti atâta co­respondenţă şi să nu fii curios ce conţine, iată un lucru pe care obscurul şef de birou Tănase nu putea să-l înţeleagă.

Într-o vineri, secretara l-a întrebat pe domnul Tănase dacă n-ar vrea să facă două zile de gardă în biroul ei, fiindcă Mariana de la personal, care o înlocuia sâmbăta şi duminica, era plecată la ţară, iar doamna Ionescu de la contabilitate, cu care făcea schimb Mariana, nu se simţea prea bine. Sunt zile plătite dublu, a zis secretara şi, în plus, domnul director o să aprecieze sacrificiul. Nu-i nici un sacrificiu, s-a grăbit să răspundă domnul Tăn­a­se. O să am şi eu două zile cu adevărat li­bere. Cam sună telefoanele, a zis secretara cu un aer vinovat, iar câteodată poşta soseşte şi sâmbăta.

Sâmbătă, toată ziua, domnul Tănase a stat ca pe ace aşteptând să vină noaptea. După ce paznicul trustului şi-a terminat rondul şi i-a urat somn uşor, domnul Tă­na­se a intrat cu inima în gât în biroul di­rectorului, lăsând însă uşa dinspre secretariat deschisă. Ceea ce l-a intrigat de la în­ceput pe domnul Tănase, când a luat la mâ­nă hârţogăraia pe care directorul o de­pozitase în mare neorânduială pe ban­che­ta din spatele biroului, a fost mul­ţi­mea plicurilor şi a coletelor nedesfăcute. Nici cele desfăcute nu arătau a fi fost um­blate înăuntru. Zăceau pe banchetă pr­ă­fu­i­te şi vraişte, într-un fel de piramidă cu baza nesigură, gata să se reverse pe po­dea, dacă nu erai atent, sute de plicuri de toate mă­ri­mile şi pachete grele cu reviste şi cărţi.

Unii oameni sunt nevorbiţi multă vre­me. Când se întâmplă să aibă un interlo­cutor, nu se pot opri ore în şir din vorbit. Domnul Tănase era un om îndelung ne­co­res­pondat. Plicurile şi pachetele cu publicaţii, pe care poşta i le aducea directorului, îi aminteau un lucru tare ne­plă­cut: el nu avea de la cine să primească scrisori. A primit doar o dată o ilustrată din Insulele Canare, dar şi aceasta fusese pusă în cutia lui poştală din greşeală.

Toată noaptea, domnul Tănase a co­tro­băit prin corespondenţa neluată în sea­mă cu anii de director, ca să priceapă că şi el, dacă ar fi fost director, ar fi făcut la fel. Prin lume circulă şi hârtii care nu interesează pe nimeni, publicaţii pe care nu le citeşte nimeni, reclame la care nu se uită nimeni. Dar uite că nu se găseşte în toată omenirea asta, bombardată cu adrese şi circulare, cu pliante şi sinteze, un singur om care să-i trimită măcar o dată pe an o felicitare din Azore sau chiar din Slănic Moldova îndelung neluatului în seamă domn Tănase.