O ţigancă mi-a ghicit în cărţi

Dragă Tată, îţi mărturisesc că, în secret, întotdeauna, de când îmi aduc aminte, am fost fascinată de mistere, de ghicitori, de lucrurile şi înţelesurile ascunse ochiului nostru. Când eşti copil, o asemenea preocupare este cât se poate de firească; copiii explorează lumea asta în care se nasc şi totul este nou, necunoscut pentru ei, şi deci un puzzle fascinant şi uriaş de rezolvat. Cu timpul însă, totul capătă o altă faţă şi sunt părţi ale acestui puzzle care te fac să nu îţi mai doreşti să afli şi piesele din jurul lor sau din spatele lor... Apoi, conştienţi sau nu, ne alegem un sistem de gândire şi de integrare a informaţiilor.

Pentru unii este liniştitor să găsească întrebărilor despre viaţă, moarte, despre cauza şi scopul lor un singur răspuns: un zeu iubitor, atotputernic. Pentru alţii este mai logică înţelegerea acestei lumi dintr-o perspectivă ştiinţifică; cu biologia, chimia şi fizica integrate (toate lucrând cu "unitatea", cu "numărul"), apoi cu istoria şi ştiinţele socio-umane ai răspuns la orice întrebare. Mă rog, aproape la orice întrebare. Nu avem răspuns la "de ce?", dar ştim "cum". Nu e suficient? De ce atâtea "de ce"-uri? Şi aici intervin imediat sociologii, psihologii şi filosofii şi, tocmai când crezi că lucrurile se simplifică şi eşti foarte aproape de răspunsuri, lucrurile se complică şi mai mult...

Mereu am căutat mai mult decât atât. Mai mult decât îmi relevau toate acestea. Şi aici au început căutările ezoterice. Într-o zi am cedat tentaţiei (ruşinoase, nu?) de a merge la o ghicitoare. Nu era o ţigancă, aşa cum ar da bine într-un film sau într-un roman. Era o femeie simplă, "săracă", într-o casă simplă pe vârful unui deal. Avea cărţi. Tarot.

Era o zi călduroasă de iulie. Maşinile nu ajungeau până la casa ei. Am mers cale lungă până la ea. Eram curioasă. Când am ajuns, locul era cufundat în tăcere. Grădina ei era plină de flori sălbatice, iarbă şi câţiva copaci. Am băut apă rece de la cişmea. A ieşit într-un târziu din casă şi ne-a poftit înăuntru. Casa era plină de lumină, răcoroasă (deşi pe vârful unui deal în mijlocul verii) şi sărac mobilată. Nu m-a întrebat absolut nimic. M-a aşezat pe un fotoliu departe de ea, fără să mă privească, a făcut cărţile, s-a uitat la ele, a închis ochii, a stat aşa o vreme în tăcere şi apoi a început să-mi spună...

Nu mi-a spus lucruri generale, deductibile din înfăţişarea mea sau privirile mele, lucruri pe care mi le-ar putea spune un bun psiholog sau un om ca aceia cu intuiţie. Nu. Mi-a spus lucruri concrete, pe care nu are cum să le ştie sau să le deducă un străin nici dacă îi povesteşti toată viaţa ta. Foarte concrete.

Se fac doi ani de atunci. În acea zi am notat pe o hârtie tot ce mi-a spus, am ascuns hârtia bine, astfel încât să nu o recitesc din întâmplare (ştii... împlinirea autoprofeţiilor...). Astăzi, din dorinţa de a reciti o anume carte am dat peste ea. M-am cutremurat! Până aici, se împlinise tot ce mi-a spus. Lucruri care nu aveau legătură cu viaţa mea de atunci, lucruri imposibile, pe care nu aş fi avut cum să le manipulez în acest sens, s-au îndeplinit. Luna asta ar fi un nou termen.

Da, toate astea sună atât de stupid... Aşa i-a sunat şi unei femei de 40 de ani căreia, mergând la acea "ghicitoare", i s-a spus că soţul ei (despre care "ghicitoarea" nu ştia nimic) va muri în curând, brusc, înainte de presupusa viitoare nuntă a fiicei ei. Femeia a considerat toate acestea nişte prostii, nu s-a mai întors la acea femeie. Şi-a scos din minte cele auzite şi şi-a văzut liniştită de viaţă, alături de frumoasa ei familie. Peste câţiva ani, după ce fiica şi-a anunţat logodna şi iubitul ei, mult apreciat de ambii ei părinţi, i-a cerut mâna, tatăl s-a stins subit în două luni.
Dacă nu miracolul a tot ceea ce există, văzut şi nevăzut, atunci măcar asta ce ştiinţă o poate explica?