Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Tot în centrul ţării, dar în altă parte, la Sântana, în judeţul Arad. Ce potriveală, un alt Ion şi un alt Petre! Doi oameni simpli. Primul, căruia am să-i spun Nelu, Nelu Jipu, cum îi spune toată lumea, a cam ştiut, deşi nu-l învăţase nimeni, ce să facă în 1990 cu libertatea ce dăduse buzna peste el. A pus-o la treabă. Întrucât dumneaei n-avea mâini, a trebuit să se folosească de mâinile proprii, precum şi de cele ale soaţei sale, Silvia, scoţând din pământul pe care-l aveau nişte bani, cu care au cumpărat alt pământ, astfel încât anul următor au câştigat mai mulţi bani, pe care i-au dat tot pe pământ.
Şi-au ţinut-o aşa până când, din fost lucrător la ceape, Jipu şi-a făcut un "ceape" numai al său, unul cuprinzând aproape o sută de hectare de teren arabil, vreo patru tractoare, două combine, o mică fermă zootehnică, depozit de cereale, cântar electronic, semănători, pluguri, camioane. Mai valoroasă însă decât toate acestea este filosofia de viaţă a proprietarului lor. Acesta spune deschis că nu prea s-a omorât cu cartea, dar că i-au plăcut şi îi plac oamenii cu carte. Se cheamă c-aş fi eu însumi unul dintre aceştia.
Aşa stând lucrurile, cei care ne cunosc pe amândoi se întreabă ce discuţii o fi purtând cineva care scrie cărţi cu altcineva care n-are printre pasiunile lui cititul. Despre ce or fi vorbind doi oameni atât de diferiţi în aparenţă?
Ehei, mi-ar trebui, pe lângă viaţa ce-o mai am de trăit, încă o viaţă ca să pot spune ce. Este o prietenie nu între diplomele, ci între sufletele noastre, care se interesează la fel de mult, uimindu-se cu asupra de măsură, de ceea ce este fundamental în viaţa omului. Şi intră aici curgerea timpului, părinţii şi copiii, dragostea, singurătatea, bătrâneţea, moartea. Facem, cum s-ar zice, politica mare a lumii. Căutăm răspunsuri la întrebările pe care ni le pun răsăritul soarelui şi înserarea. Câteodată ar vrea să răspundă ţuica din pahare în locul nostru, dar îi tăiem elanul la timp.
Aproape că nu este anotimp în care să nu merg la Sântana numai pentru a străbate alături de Jipu pământurile lui. Dacă este iarnă, doar aşa, ca să răsfoim împreună liniştea câmpului.
Dacă e primăvară, el îmi arată semănăturile şi-mi vorbeşte despre
frumuseţea viitoarelor recolte. Dacă este vară, îmi pune chiar această frumuseţe la picioare. Şi eu aproape că mă zăpăcesc din pricina ei. Uneori îmi acopăr ochii cu palma ca să nu se vadă că lăcrimez. Orăşeanului din mine i se face pentru câteva clipe ruşine, cu toate că ştie prea bine că nu este deloc o dovadă de slăbiciune să ţi se umple ochii de lacrimi în faţa măreţiei pământului. Jipu, deşi om cu şcoală puţină, are o înţelegere superioară a lucrurilor de felul acestora, ca atare, el, bărbatul dur, ce nu se sfieşte să dea la nevoie cu pumnul, lăcrimează fără fereală.
Iată ce ne leagă. Iată de ce acest om simplu, dintr-o bucată, e fratele pe care nu l-am avut de la părinţii mei niciodată.
Tot om fără prea multă şcoală este şi Petre. Am însă curajul să spun că mulţi dintre cei cu şcoli înalte n-ar face prea uşor faţă unei confruntări de idei cu tâmplarul din Sântana. Adevărul e că Petre Musca nu intră niciodată singur într-o astfel de bătălie, ci numai împreună cu Schopenhauer, Kant, Cioran, Noica, Iorga, Brâncuşi şi alţii de acelaşi calibru. Când vine vorba de cărţi şi cărturari, el pare să se simtă în lumea sa, deşi, în viaţa cea de toate zilele, lumea lui Petre constă într-un atelier de tâmplărie în care n-ar prea avea ce să caute alde Cioran, nici măcar Brâncuşi, singurul dintre toţi care s-a folosit de lemn pentru a se povesti în chip dumnezeiesc pe sine.
Despre cum arată casele celo doi, zic doar atât, când vor arăta casele tuturor românilor aşa, italienii şi spaniolii se vor cere la cules căpşuni în ţara noastră.
Acolo, în vest, la graniţa cu Ungaria, există, din punctul de vedere al inimii mele, o Românie de la care ar avea şi Europa, şi mama ei câte ceva de învăţat. Eu, europeanul din Bucureşti, învăţ mereu. Înainte de toate, cum să-mi păstez sufletul în stare de sărbătoare. Apoi, că mai sunt pe lumea aceasta şi în ţara aceasta oameni de care să-ţi fie drag. Datorită lor şi celor despre care scriam în urmă cu o săptămână, nu mai sunt, iată, singur la părinţi.
