Oana Pellea din noi

Scriu cu mare teamă rândurile astea - nu vreau să rănesc, nici să amestec senzaţiile, vreau doar să împart emoţia cu cineva care s-o priceapă, întreagă, nevătămată de vreun context.

Am luat-o cu mine pe Oana Pellea,... Jurnalul Oanei Pellea. E una dintre cărţile pe care le-am împachetat ca pe tablouri când am plecat, ca să nu-i zgârii nici faţa frumoasă de pe copertă şi nici vreun înţeles. A stat la mine pe noptieră vreo 2 săptămâni până să plec, sprijinită de o vază în care şedea mereu un trandafir din grădină. O priveam seara şi adormeam liniştită cu zâmbetul ei. I-am explicat copilului meu cine e şi cât îmi e de dragă. M-a întrebat dacă e din familia noastră. I-am spus că da.

Am deschis cartea de câteva ori pe furiş şi de la fiecare pagină am aflat încă ceva despre mine. Explic - ca la orice melodie pe care o ai în topul tău sau ca în cărţile mari cu care te-ai alcătuit, se află ceva ce simţi la fel, doar că altcineva a spus-o mult mai direct şi mai emoţionat ca tine. Sau pur şi simplu ţi-a rostit gândurile pe care tu n-ai ştiut să le scoţi din tine. Oana Pellea îmi spunea despre mine nişte lucruri simple, îmi aducea aminte cu delicateţe cine sunt şi ce-mi ridică sprânceana.

Am închis brusc, de fiecare dată cartea şi am decis ca, într-un soi de admiraţie neobişnuită, îi voi citi Jurnalul în liniştea unei lumi civilizate, în singurătatea unor momente în care pot să plâng în voie dacă-mi vine...

Nu mă pricep şi nici nu vreau să pară că fac o cronică a cărţii ei, ci vreau doar ca aceste cuvinte să fie nişte aplauze pentru sufletul ei. Oana Pellea e pentru mine, de ani de zile, omul-reper. Când am îndrăznit să scriu o carte, i-am dedicat un capitol fără să fi ieşit vreodată la cafea împreună, fără să-i mărturisesc de câte ori am ieşit plângând în hohote de la spectacolele ei, fără să ştie cum am tremurat emoţionată când am împărţit aceeaşi scenă la un seminar de comunicare, fără să-i pot susţine privirea ca să-i pot spune ca unui om drag cât o iubesc....

Habar n-aveam despre ce-o să scrie Oana Pellea în Jurnal, cât o să mărturisească despre ea şi cât va fi de groasă tuşa lumii în care trăieşte, dar ştiam că femeia asta mă va răscoli şi-mi va "fura" vacanţa. M-am plimbat cu Jurnalul în mână prin cel mai frumos parc - auzeam doar limba franceză, copiii se jucau frumos şi nu ţipau isteric, bătrânii zâmbeau ca după o viaţă liniştită şi foarte mulţi oameni citeau... -, am intrat cu Jurnalul în două galerii de artă, am mâncat singură la o masă dintr-un restaurant de pe malul mării, cu Oana "sprijinită" de sticla de apă.

Nu sunt un fan sărit de pe fix, care are poze cu ea pe uşa dulapului, dar m-am prins că mă port cu ea ciudat şi că are un efect atât de energizant, atât de tonic şi de puternic... M-am prins că Oana face bine, cum spune şi Ioana Pârvulescu.

Oana Pellea e un vaccin moral. Dacă o cunoşti sau măcar dacă o citeşti acum, cu aceeaşi sinceritate cu care ea ţi-a scris, n-ai cum să smulgi din tine un bine care te va apăra mereu de relele unei lumi alcătuite prost.

Am nod în gât cam la fiecare pagină şi n-o pot citi încontinuu. Simt nevoia să aşez meticulos senzaţiile, una peste alta, şi să le descifrez. Am marea în faţă, copilul adormit pe burta mea şi-i plâng pe un umăr. Din când în când las Jurnalul şi-i fac umbră copilului... mi-ar plăcea să am poza asta, cu sonor - greieri, valuri, păsări, deloc cuvinte, faţa senină a Oanei din care pleacă corpul unui copil care doarme pe mama lui, care plânge de dragul unui imens artist român, în care descoperă un copil mare şi bun...

Lumea în care trăieşte nu-i face dreptate, dar lumea despre care vorbeşte este exact aceea pe care am ales s-o părăsesc spre a-i da altă şansă copilului meu. O să-i citesc copilului meu din Jurnal şi o să-i spun că Oana Pellea e sora Micului Prinţ, care acum s-a făcut mare şi-şi tot caută planeta...

Întrebarea de pus pe gând azi: câţi artişti mari trebuie să se ducă pe lumea cealaltă ca să învăţăm să-i respectăm şi să-i iubim vii, luminoşi, calzi?...