Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Parastasul la 165 de ani de la nașterea lui Eminescu a dat prilejul renașterii tuturor nulităților. De sub cocleala și mucegaiul sub care trăiesc, au scos capul nu scriitori mediocri, care ar fi avut măcar legitimitatea unei profesii comune, chiar dacă cel sărbătorit ținea călimara în cer, unde-și și înmuia pana. A ieșit la tămâiere, tămâindu-se pe sine, cum anticipa genialul poet, pleava politică. Politicianul nu putea lipsi nici de aici, după epuizarea subiectului facerii și desfacerii de partide, unde se dovedește activ, după isprăvirea împărțirii bunăstării pe procente, în parlament. Am ascultat, învingându-mi greu revolte stomacale, o pledoarie care încăleca încercările de a scoate un diftong măcar, ale celorlalți, adunați în jurul unei mese rotunde. Politicianul, care a fost pe rând în toate partidele, era acum cenaclist, posibil autor, dar n-a avut timp să scrie, sacrificându-se pe altarul binelui public. Asistam carevasăzică la autoelogiul pe care și-l făcea la o oră de vârf, sub umbrela aproape neglijatului Eminescu, publicistul, criticul, poetul Sulică, asasinat sciitoricește de o nepotrivire a aștrilor care s-au grăbit să se alinieze altfel.
Dezbaterile vechi de acum, dacă Eminescu a fost omorât cu piatra sau cu parul, dacă l-au asasinat cu mercur serviciile austro-ungare sau a fost strâns de gât de un nebun, pălesc pe lângă rafturile de măgării adunate în cărți, reviste, cărcăleli electronice și online-uri. Noile generații de poeți simt nevoia să debuteze în asaltul redutei Nobel, fiindcă toți se visează acolo, măturând podeaua cu Eminescu. Previzibil zice unul, lipsit de substanță, completează vocea subțire a altei nulități. Fără Eminescu, răul în România n-ar fi fost atât de apăsător, adună, într-o concluzie, filosoful, periclitând integritatea fotoliului printr-o lăsare pe spate triumfală, asociată cu crăcănarea picioarelor, obligate la un unghi lățit de niște presupuse testicule culturale mari cât pepenii.
Despre Eminescu se scrie la fel de urât ca despre Hristos. Finalul secolului încheiat acum un deceniu și jumătate și debutul ăstuia în care ne găsim acum, grav vătămați de propriile noastre neputințe, sunt laolaltă abundente în materie de omorât Eminescu. Azi, omorârea nu mai trebuie disecată și cercetată cu lupa de criminaliștii istoriei literare. Se face pe față, cu parul.
Cu parul este omorât metodic Iisus Hristos. Răstignirea părându-li-se puțină și neterminată, ei îl atârnă pe fiul ceresc în toate spâzurătorile din piețe. Citesc că a avut frați, un film ni-l arată ahtiat de putere și băgat în intrigi politice în Iudeea, iar Maica Domnului mai figurează ca măritată și cu alții. Sigur că Eminescu este și religie. E religia mea, așa cum este cea creștină. Eu, care nu suport bărbații decât în varianta unei amiciții distante, iubesc portretul lui Eminescu. Sunt simboluri pe care am hotărât să le fac religie. Privind la mutra stâlcită a unuia care-l batjocorea cu sadică plăcere pe Eminescu, așezând pe fruntea lui înaltă, balele-i productive, am fost muncit de gândul de a-l aștepta la ieșire. Un răspuns polemic aplicat pe spinarea nătărăului mi se părea îndreptățit, iar răzvrătirea mea sunt convins că ar fi pus bine în aplicare corecția.
Citește pe Antena3.ro
