Oraşul Anonim de sub stuf/din Deltă

Dragă tată, o întâmplare fericită a făcut ca, în mijlocul zilelor arzătoare de august, să pot evada. Şi ce evadare a fost!... Când am fost invitată la acest festival de film, ştiam doar că va fi la Sf. Gheorghe şi câte ceva de pe site-ul oficial. Habar nu aveam ce aveam să găsesc acolo.

Într-un autocar parcat la intersecţia Bdlui Dacia cu Calea Victoriei au urcat în acea dimineaţă toate acele personaje nemaivăzute pentru mine la un loc; toţi păreau ieşiţi dintr-o cafenea franţuzească: actorul cu basca în carouri peste părul rostogolit în bucle castanii, cu ochelarii lui retro de soare şi pantaloni scurţi, tânărul regizor bulgar, cu tenul măsliniu-catifelat, cu aerul lui boem de poet-filosof şi cu aluniţa de deasupra buzei, citind pe tot parcursul drumului un roman în alfabet chirilic; cuplul de blonzi cu părul rasta, roşcatul violoncelist, aterizat parcă din Irlanda, zâmbind mereu luminos, restul cvartetului de coarde care avea să ne cânte la cină, tânărul regizor de animaţie moldovean - un Socrates aruncat la luptă într-un ţarc cu pui, frumoasele din echipa organizatorică. Apoi el şi cu mine, cu rucsacurile nostre şi cu chitarele noastre în spate, probabil ne încadram în aerul acesta general al grupului, mai ales el, chitaristul cu plete lungi, negre, cu chipul de maur, cu ochi negri şi priviri de vultur, cu degete care pot face să ia foc griful chitarei.

Apoi, a fost drumul de la Bucureşti către Tulcea. Acel drum de câteva ore în care nu conduci tu, acel drum semiagitat şi mai apoi semiliniştit, când crezi că te odihneşti; acel drum în care te uiţi pe geam sau închizi ochii, ascultând muzică; acel drum pe parcursul căruia crezi că te-ai liniştit şi că nimic de pe drumurile din România nu te poate atinge, agresa cumva. Dar te atinge. De aici şi o anumită încordare permanentă, o stare de aşteptare continuă, care te ţine mereu în gardă.

Până când ajungi în Deltă. Până când eşti nevoit să laşi maşina şi să îţi încarci bagajele într-o mică ambarcaţiune de viteză, cu multe locuri pentru pasageri, cu o prelată deasupra care să te ferească de soare şi atât. Până când această ambarcaţiune porneşte încet, accelerează apoi şi zboară... fără să se mai oprească... Ei şi, în acest moment, în care realizezi că tot înaintezi prin acest nesfârşit, pe canal, având de-o parte şi de cealaltă stufăriş şi în faţa ta o apă fără capăt, pe care o auzi şi o simţi de-acum curgând prin urechile tale în tine, ei, atunci ajungi, în sfârşit, în starea zero. Când vântul te face să taci. Când nu mai trebuie să simţi nimic, când nu mai trebuie să fii relaxat sau excitat de frumuseţea drumului, când nu mai trebuie să vezi şi să exclami "uau, ce pasăre!", "uite, peştişorul a sărit din apă!", când gândurile tale se opresc, când nu mai există cuvinte, când toate emoţiile nu se mai manifestă exterior, ci îşi găsesc un canal prin care se scurg calm şi adânc în interior, dilatând; când pur şi simplu nu mai "trebuie" nimic şi poţi pur şi simplu să fii.

Mai apoi, când ai uitat de mult să mai numeri clipele, ajungi la acest ponton şi ambarcaţiunea opreşte încet în paradis... Nu-ţi vine să cobori, căci ţi-e frică să calci... în acest tablou, căci locul nu poate fi real; e doar o iluzie nemilos de frumoasă, născută din setea minţii de-a echilibra balanţa zilelor. Pontoanele simple din lemn se întind către apă din loc în loc; printre ele, zac aceste bărci de pescari prinse de piloni din lemn; de la mal pornesc şi se pierd în larg, acoperind vreo barcă părăsită sau îmbrăcând pilonii pontonului în ţesături de un puternic verde crud, covoare de mătasea broaştei, plutind suspendat. Când reuşeşti să îţi rupi ochii măcar puţin de la toate astea şi ţi-i

întorci către ţărm, începe al doilea paradis: Oraşul Anonim construit de om (doi oameni). Oraşul căsuţelor de lemn acoperite cu stuf, cu iazuri şi cărări din dale de piatră printre ele, cu mobilier din lemn de bambus înăuntru şi arici şi brotăcei în iarbă şi în flori, afară. Oraşul în care, în faţa foarte multor tineri, pe un ecran uriaş, sunt proiectate timp de o săptămână tot felul de lungmetraje şi scurtmetraje. În acest loc, marele actor îi spune uneia (care n-a înţeles) că nu e nevoie să traducă, că tinerii aceştia sunt inteligenţi, că tinerii aceştia înţeleg. Pentru că ei chiar înţeleg.

Şi toate astea, în România.