”Păcătosul” din noi

Mulţi ani am privit cu oarecare neînţelegere şi cu mare mirare către expresia prinsă în rugăciunile ortodoxe: ”Eu, păcătosul”! Până şi sfinţii îşi spuneau ”păcătoşi”. În filmul ”Ostrov”, un film extraordinar, pe care vi-l recomand cu toată căldura dacă nu l-aţi văzut, personajul principal, care duce o viaţă de sfânt, spune continuu Rugăciunea inimii. ”Doamne, Isuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”! Acest ”păcătos”, pe care nu-l vedem real în noi atunci când suntem puţin adormiţi în împovărătoarea realitate omenească, se iveşte şi se arată tot mai clar, tot mai viu şi mai puternic pe măsură ce păcătuim mai puţin ca oameni. Pe măsură ce devenim mai conştienţi şi mai luminaţi de frumuseţea iubirii divine, pe măsură ce Egoul nostru se smereşte, iar omul din noi îi lasă loc lui Hristos mai mult decât Egoului, ”vinovăţia” apare ca o stare omenească, din care nu putem ieşi fără încredere, fără credinţă şi fără a ne dărui în totalitate lui Hristos.

Paradoxul e evident:  pe măsură ce noi, ca oameni, ne îmbunătăţim, pe măsură ce renunţăm la deliciile grosiere pe care ni le dau simţurile, plăcerile obişnuite, sexualitatea, minciuna, înşelătoria, goana după bani sau după multe alte surse de fericire omenească, se poate să resimţim unda năvalnică şi de neînvins a unei stări de nefericire, a unei negativităţi interioare, care ne spune continuu ”eşti vinovat”! Se poate ca tu să nu înţelegei de ce eşti vinovat de vreme ce ai renunţat la omul vechi, la lăcomie, la mândrie, la judecată, la dezlănţuirea furioasă a omului din tine. Se poate să fi făcut zeci, sute şi mii de fapte bune, să fi dăruit enorm, să fi ajutat oamenii şi totuşi, să te zbaţi într-o disperată nefericire, într-o deziluzie, într-o umbră imensă în care ”păcătosul” din tine îţi şopteşte că eşti, încă, vinovat. Se poate ca degetele acuzatoare ale lumii să se îndrepte ameninţătoare către tine, se poate ca, în nevinovăţia ta, să nu înţelegei că te simţi tot vinovat. Păcătosul din tine se arată, totuşi, în nefericirea imposibil de consolat, pe care o trăieşti în taină, în incapacitatea de a înţelege de ce Dumnezeu pare îndepărtat, absent sau imposibil de găsit. Vinovatul din om pare de nezdruncinat, oricât ar face el pentru a-i ameliora acţiunea distructivă, care-i şopteşte necontenit că-i singur şi părăsit de Dumnezeu. Tocmai într-o astfel de clipă sfântă, tocmai atunci şi acolo, în propria vale a plângerii interioare, Hristos ne cheamă, amintindu-ne că el ne-a luat vina, ne-a şters păcatul, suntem iertaţi şi iubiţi. La răscruce de drumuri suntem exact în acest punct în care înţelegem că omul vechi, omul lacom, omul care crede în propriul Eu, omul care nu percepe iubirea şi puterea lui Dumnezeu, căci crede mai mult în puterile Egoului, este crucificat. Omul divin este omul nevinovat, iertat şi iubit şi acesta este omul care trăieşte în dragostea şi încrederea deplină în Hristos. Până la un asemenea nivel de dăruire şi de credinţă, suntem prinşi în capacana emoţiilor, a gândurilor, a ideilor, suntem răstigniţi pe crucea omenescului din noi, a disperării, a neâncrederii, a fricii, a îndoielii şi a nesiguranţei omeneşti. Păcatul nostru unic ar putea fi doar acela de a nu înţelege că alegem mereu între credinţa în Dumnezeu şi credinţa în Eul omenesc, între iubirea omenească şi iubirea deplină pentru Hristos, între puterea Eului şi puterea lui Dumnezeu. Neliniştea şi nefericirea sufletului sau bucuria şi pacea devin expresii ale acestei teribile alegeri omeneşti, iar rugăciunea sinceră pentru adevăr primeşte răspunsul şi ajutorul de care avem nevoie pentru a ne elibera de ”păcătosul/vinovatul” din noi!