Paradisul de după colţ

Ce aproape era paradisul în copilărie! Nu-ţi trebuia cine ştie ce ocol ca să-l nimereşti, ori vreo hartă complicată. Doar dădeai colţul pe şoseaua mare, şi, gata, te trezeai în poveste. O lume de basm, cum se întâmpla atunci cu magazinele săteşti.

"La Roşoiu" găseai turtă dulce, spirale, dropsuri, eugenii, bezele, biscuiţi şi rahat. Dar nu orice rahat, ci din ăla cu cacao! Mirosurile îmbietoare de halva şi marmeladă, de untdelemn de floarea-soarelui răzbăteau până în drum şi cine le putea rezista? Intram bâzâit de roiuri de muşte, multe şi lacome, şi zăboveam îndestul, ameţit de închipuirile înfiripate din zahăr tos. Şedeam aşa vrăjit şi-mi desfătam papilele înflorite ca nişte nuferi în aromele plutitoare.

Ronţăiam în imaginaţia deszăvorâtă bomboanele umplute cu lapte şi pralină, sau cu miere. Când terminam, mestecam hulpav bezelele albe şi pufoase. Şi eugenii înfulecam, şi turtă dulce, dar mai ales rahat cu cacao! Mi se făcea deodată sete şi înghiţeam în sec. Mă ardea pe gât şi simţeam cum mi se răscoleşte stomacul de la atâtea miresme. Uneori, strângeam cu chiu, cu vai un franc şi asta mă arvunea fericirii.

Căci, în schimbul monedei fermecate, primeam zece biscuiţi, din ăia populari, pătrăţoşi şi fragezi. Mi-i planificam cu grijă, unul pe zi. Aşadar, zece zile de dorinţe potolite în care-mi legumeam în tihnă poftele. Alteori, reuşeam să adun doi lei şi-mi cumpăram şi rahat cu cacao, Dumnezeule, ce bucurie! (Adesea, cercetând şanţurile de la răscruci, recuperam din bănuţii morţilor plecaţi dincolo şi o goneam direct "La Roşoiu", să-mi târguiesc firimiturile de răsfăţ.) Astfel arăta o bucată de paradis în copilărie.

Cealaltă bucată nu era departe. O despărţea numai un gard. "La Florache" era un alt magazin, de obiecte de uz casnic. Un miros puternic şi înţepător de gaz te izbea de la uşă. Mă fascinau rafturile pline cu oale, cratiţe, pahare, căni şi tot ce nu desluşea mintea mea crudă. Culori felurite, care mai de care, şi forme ciudate, înşirate la grămadă, într-o dezordine ţipătoare.

Din tavan curgeau fâşii de hârtie unse şi năclăite de mizerie, taman bune să atragă muştele şi ţânţarii nepoftiţi. Odată prinse, insectele acelea indiscrete se zbăteau niţel din aripi, căznindu-se să şi le dezlipească, dar în zadar, patinau sortite morţii. Le urmăream înmărmurit chinurile, nici bucuros, nici trist, într-un amestec de reţinere şi exaltare.

Sătul de miroase, ieşeam în şosea. Aerul dogorea, încins de soarele verii, iar ţărâna îmi frigea tălpile desculţe. Alegeam cărarea adumbrită de duzii planturoşi şi o luam în sus spre magazinul universal. "La cooperativă", pe înţelesul ţăranilor islăzeni. Urcam câteva trepte şi ajungeam înăuntru, unde vânzătoarea măsura şi tăia fel de fel de pânzeturi înflorate sau simple, olandină, diftină, stambă, damasc şi borsec. În încăpere erau şi două manechine, îmbrăcate cu haine de oraş. Culmea, ţoalele alea străine mă contrariau, fiindcă femeile din satul dunărean umblau altcumva înveştmântate. Tocmai de aceea încercam să pricep tâlcul pitulat în hainele venite parcă din alt univers. Târziu, când i-am văzut pe orăşeni, am înţeles că şi straiele sunt diferite, nu doar oamenii.

În inocenţa mea crezusem că lumea e otova, că nu trăieşte prin deosebiri. Arar, manechinele erau goale, iar asta îmi stârnea curiozităţi indecente. Mă holbam la trupurile de gips, dezbrăcate şi înţepenite, ispitit de gânduri tainice. Ruşinat, o zbugheam la fugă pe sub pomii năpădiţi de lingoare.

Între biserici, chiar în mijlocul satului, se iţea librăria. O căsuţă de chirpici, scundă şi întunecoasă, cu cărţi, caiete şi jucării. În puzderia de nimicuri viu văcsuite mi se oprea răsuflarea. La altceva nu era chip să tânjesc, tolănit în zăvoiul de creioane colorate, pe imaşul de hârtie strălucitoare. Visam că desenez brazi de Crăciun şi să-i împodobesc cu fluturi din hârtie creponată şi parcă le auzeam fâlfâitul aripilor.

Paradisul copilăriei mele nu era întins, dimpotrivă. Cuprindea cam patru magazine cu tot ce-ţi râvnea inima, dar în vremea aia inima-mi se încumeta la puţin. Înspre maturitate, pârdalnica inimă s-a avântat la delicatese interzise în satul începutului de destin. Azi caut colţişorul edenic mereu în altă parte, întotdeauna altundeva, măcar de-aş şti ce caut! Câteodată, mi se năzare că-l ating, că-l frământ cu degetele, că-mi înfig dinţii în miezu-i zemos, dar e o simplă amăgire. Iar amăgirea nu înlocuieşte niciodată paradisul adevărat. Şi ce aproape era paradisul la Islaz! Era îndeajuns să dai colţul pe şoseaua mare, după ce traversai şoseaua mică...