Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ce paradox ! La tinereţe îţi doreşti să-i cunoşti pe toţi oamenii, să le descoperi poveştile şi legendele, să te compui din fiecare, sperând că numai astfel te întregeşti. După cincizeci de ani începe să-ţi pară rău că pe cei mai mulţi i-ai întâlnit, că te-ai risipit în inşi fără miez şi caracter. Spre bătrâneţe te recompui descotorosindu-te de balastul uman ce te-a înconjurat. Ajungi să înţelegi că nu ţi-a folosit la nimic însoţirea cu ei, că ţi-ai irosit ani buni din viaţă măsurându-le micimea. Te retragi aproape înfrânt în singurătatea izbăvitoare. Gata, piesa e pe final, şi spectatorii te încurcă, de ce să-ţi savureze decăderea ? Culmea, s-o mai şi aplaude... Goneşte-i din timp, omule, şi repetă-ţi replica de pe urmă ! Măcar aşa să te ţină minte scârbavnica efemeritate.
Şedinţa de judecată s-a isprăvit. Pârâtul şi reclamantul ies din sală. Sunt fraţi. Li s-au dilatat pupilele de ură, au gura schimonosită de atâta aşteptare în răzbunare. “Cine a luat banii, să-şi cumpere lumânări cu ei !” blesteamă cel cu părul alb. “Aşa zic şi eu, bă, să-şi înmormânteze copiii cu ei !” răspunde celălalt, oleacă mai tânăr. Vocea lor abrazivă răzbate în holul prea strâmt să le încapă duşmănia învechită. Gesticulează ameninţător, sunt aproape să se încaiere, dau peste răscoale. Şi când te gândeşti că au supt lapte de la aceeaşi ţâţă, că părinţii şi i-au închipuit nedespărţiţi în armonie...
Interviul acordat lui Marius Tucă de Ana Maria Păunescu e, în definitiv, un exerciţiu de duioşie. O duioşie de care n-ar trebui să ne despărţim vreodată, copii şi părinţi. În lipsa ei ne veştejim sufletul, sfârşim un maldăr de otravă. Pastile toxice. Din taifasul celor doi aflu, de pildă, că prietenii sunt inşii ăia care ne întâlnesc când ei au cea mai mare nevoie de cineva. Şi se întâmplă ca acel cineva să fim chiar noi. Din motive neclare nouă, nu şi lor însă. Fericirea ori nefericirea omului îşi caută mereu un confident, un stâlp pe care să se agaţe precum iedera. Să nu se prăbuşească, sau să se ridice prin tine, susţinătorul fragilităţii celuilalt. A prietenului nimerit în destinul tău la momentul oportun ales de el. ţie nu-ţi mai rămâne decât să-i deschizi uşa către inima ta sau să i-o trânteşti în nas. Alegerea îţi aparţine. Ciudat, prietenia se naşte totdeauna dintr-o nevoie unilaterală.... Dintr-o slăbiciune, căci singurătatea nu e uşor de purtat. Dimpotrivă. Nu e o haină cu care să ieşi în lume şi să câştigi onoruri. Oamenii se feresc de cei care nu le seamănă, îi ocolesc din superstiţie. Dacă le aduc ghinion ? Vasăzică, prietenia e o afacere din care numai unul obţine profit. Ce trist paradox !
În India, pe malul Gangelui, procesiunea incinerării e în toi. Pestriţeala lumii de acolo este greu de descris. Focul arde întruna, purifică aerul stătut. Cadavre înfăşurate în cârpe colorate strident îşi aşteaptă rândul la rugul improvizat. Sunt udate mai întâi în apa sfântă şi apoi cocoţate pe grămada de tăciuni aprinşi. Flăcările înalte le înhaţă şi le prefac în scrum. Încă un om a trecut în tărâmul neîntoarcerii. Cenuşa e strânsă cu o sapă şi aruncată în fluviul sacru. Spectatorii nu se sinchisesc, rutina a înstăpânit locul. Un câine sorbecăie din fluviul pângărit de atâta mizerie. Un bătrân bea apă amestecată cu cenuşă din căuşul palmelor şi se roagă îmbăindu-se. Un ţânc se zbenguie printre vârstnici, cu o inocenţă întremătoare. Între viaţă şi moarte nu mai există graniţă. Indienii îşi trăiesc moartea chiar din timpul vieţii. O slăvesc şi i se închină ca unui zeu tutelar. Indiferent la procesiunea religioasă, un cocoş scurmă în pământul mirosind a carne arsă. Caută ceva, râcâind cu ciocul. Pleacă ţanţoş, îşi umflă penele şi se spărcăie în grămăjoarele cu cenuşă umană. Scoate un ţipăt ascuţit şi se depărtează. Viaţa a învins iarăşi moartea, cu un găinaţ doar... Sau e răzbunarea morţii ? Numai indienii ştiu asta. Până să aflu, închid televizorul. Mai am niscaiva ani până la incinerare.
În loc să fie veneraţi, uriaşii noştri actori Mircea Albulescu, Alexandru Repan şi Ion Besoiu, ca şi superbul rapsod Grigore Leşe, ori regizorul de curând îndoliat, Ducu Darie, sunt terfeliţi public. Pozele lor sunt lipite pe prima pagină a ziarului drag Cotrocenilor sub titlul “Informatorii – vedetă ai Securităţii”. Li se deconspiră şi numele de cod, de parcă ar fi membrii unei organizaţii criminale. Unii şi-au recăpătat dreptul la demnitate în faţa instanţei de judecată, dar publicaţia se preface că n-are habar de amănuntul acesta. Îi prezintă în rolurile oferite, pare-se, de serviciile secrete comuniste, în împrejurări tulburi şi deloc lămurite. Turnătorii de azi nu se mai feresc şi nici nu-şi schimbă numele, transparenţa este totală. Apar la televizor şi sunt votaţi în parlamentul de la Bucureşti sau Bruxelles, când nu sunt unşi miniştri, bineînţeles. Ambasadele străine - alea importante ! - îşi întocmesc notele informative în funcţie de respiraţia lor reptilină, însă nu-i numesc informatori, ci prieteni, amici, mentori, luptători pentru democraţie... Ce paradox pestilenţial !
Citește pe Antena3.ro
