Pariziene

Dacă am inlocui in afişele pariziene romul cu rachiul de dude şi palmierii cu duzii, ar chiui prăzuliu "juveţii" luă Nea Mărin.

Ori de căte ori plec in străinătate, iau cu mine o carte. De regulă, o "asortez" grijuliu cu sufletul locului spre care mă indrept sau cu starea de spirit a clipei. Resimt, intr-un fel greu de explicat cuiva, exilarea voluntară şi vremelnică din limba romănă. Imi lipseşte glandular cuvăntul neaoş in pestriţeala lingvistică a lumii imprăştiate in afara graniţei moldo-valahe. Şi, departe fiind, citesc. Citesc ca să-mi alin dorul de graiul in care m-am născut şi de care sunt amorezat iraţional. Acum e ceasul "Amintirilor din pribegie", pseudojurnalul lui Neagu Djuvara. Il inţeleg altcumva in tumultul estetic şi eclectic al Parisului, oraşul ce-a zămislit, in mare parte, amintirile hoinarului nostru de nevoie. Lectura e fascinantă şi, la final, de mă intreabă cineva cum imi doresc să arăt la bătrăneţe, aş răspunde cu lămurire definitivă: ca Neagu Djuvara! Optimist, tănăr, lumesc şi olimpian, adică. Un amestec complex şi aparent ireconciliabil intre năvalnicul Zorba Grecul şi naratorul său, rafinatul şi sensibilul intelectual. Fără acreala moralizatoare şi fără invidia năzuroasă a vărstnicilor muceziţi prematur. Tocmai de aceea cred că nonagenarului, superb prin vitalitate şi neastămpărul ludic, ar trebui să i se inventeze o catedră in fiecare facultate de aiurea. O catedră de la care să ne predea arta de a iubi viaţa, trăind-o intens şi infruptăndu-ne din ea cu pasiune măsurată. ("La cincizeci de ani trecuţi - notează la un moment dat autorul - , fără nici o carte publicată, izolat in acel pustiu african, orizontul imi părea inchis in toate părţile. (...) Aici, in Africa, după doisprezece-treisprezece ani, aveam impresia că nu mai puteam scăpa de mediocritate. Simţeam că mă inăbuş". Pricep ce vrea să spună ex-diplomatul fugar, dar, uneori, viaţa insăşi este opera fundamentală a muritorilor. A celor aleşi, desigur, insă, se ştie, in volumele de memorialistică nu incap intotdeauna destăinuirile lor, complete şi "nerevizuite". Iar "opera" de zi cu zi a venerabilului Neagu Djuvara, nu mă sfiesc s-o mărturisesc, aruncă in derizoriu cărţile nescrise de excentricul aromăn din pricina preaplinului său existenţial.)


Pe străzile "Oraşului Luminii", o reclamă publicitară mă pune pe gănduri. Şi nu oricum, ci imbrăncindu-mă neaşteptat in găoacea copilăriei. E reclama de la romul alb "Charrette". Panouri pătrăţoase şi imense cu brand-ul "La Tradition de la Réunion", o tradiţie simbolizată de trei şarete echipate cu roţi de cauciuc, invărfuite cu tulpini uscate (probabil de trestie de zahăr), trase de nişte bivoli (sau ce-or fi tristele dobitoace cornute), intr-un decor prăfos şi arid, insufleţit ici-colo de palmieri răzleţi şi virili. Carevasăzică, şareta, sau cotiga, ori ghiociul din cămpia sudică a Romăniei vine din fosta colonie a Franţei, din moştenirea bourbonică a minusculei insuliţe, rătăcită in placiditatea Oceanului Indian. Dar tradiţia asta a sărăciei este prezentă indestul, cu şaretă cu tot, in satele răsfirate de-a lungul Dunării romăneşti. Dacă am inlocui in afişele pariziene romul cu rachiul de dude şi palmierii cu duzii, ar chiui prăzuliu "juveţii" luă Nea Mărin. "La Tradition de la Oltenia" ... ce mai reclamă!


Urbea lui Voltaire geme de monumente inchinate luptei pentru apărarea naţională. Culmea, dar puterea asta măreaţă, cu apetit colonial secular şi arar potolit, şi-a falsificat spaţiul public omagiind războaie inchipuite. Aceeaşi ţară, insă, se cam fereşte să-i eroizeze in trupuri de marmură pe cuceritorii popoarelor de sclavi aducătoare de prosperitate insăngerată. In schimb, deşi rareori a fost obligată să se apere, şi atunci prin colaboraţionismul ruşinos cu ocupantul, ipocrizia galică i-a indemnat - dintr-un posibil sentiment de vinovăţie colectivă - să ridice "Monuments de la Defense Nationale". De aici senzaţia neadevărată pentru turistul extraneu neavizat că Imperiul francez n-a făcut altceva decăt să-şi organizeze defensiva naţională. Paradoxal, in Romănia ş meleag mai mereu cucerit de alţii ş numeri pe degete monumentele dedicate luptei de alungare a cotropitorilor, semn că subiectul nu stărneşte vreo emoţie patriotică.


Remarc iarăşi că istoria propune posterităţii numai "fluturi" ieşiţi din coconul războiului (ii exclud pe oamenii de cultură, deşi, adesea, şi ei s-au intrupat din sminteala belicoasă). Metropola franceză işi venerează sculpturile ce-i infăţişează pe "războinicii" civili şi "incivili" (vorba lui Unamuno), iar cohortele de vizitatori nu ratează prilejul să le imortalizeze cu adoraţie umedă. Ce s-ar fi ales de eroii ăştia inveşniciţi in preţuire granitică dacă n-ar fi declanşat, chiar ei, războaiele ce le-au postumat biografia? I-ar fi inghiţit uitarea, bineinţeles. N-am observat nicăieri statuia unui ins care n-a intărziat o secundă la slujbă, n-a minţit, n-a inşelat, n-a păcătuit etc., respectănd cu fanatism, defel omenesc, preceptele morale şi biblice universale.