PD-L şi PRM: cine se aseamănă se adună

În politică, nimic nu este imposibil. O demonstrează din plin neaşteptatul sprijin oferit de PD-L lui Corneliu Vadim Tudor. Liderul PRM a reuşit să-şi păstreze funcţia de vicepreşedinte al Senatului cu ajutorul nemijlocit al partidului prezidenţial. De ce este această manevră mai şocantă decît altele?

În politică, nimic nu este imposibil. O demonstrează din plin neaşteptatul sprijin oferit de PD-L lui Corneliu Vadim Tudor. Liderul PRM a reuşit să-şi păstreze funcţia de vicepreşedinte al Senatului cu ajutorul nemijlocit al partidului prezidenţial. De ce este această manevră mai şocantă decît altele?

Pentru electoratul naiv, înţelegerea dintre PD-L şi PRM demolează orice iluzie cu privire la sinceritatea şi statornicia convingerilor exprimate de politicieni. Protagoniştii trocului din Senat păreau pînă mai ieri duşmani ireconciliabili. De-a lungul timpului şi-au azvîrlit în cap mormane de lături. Atacurile reciproce, de o violenţă fără precedent, au depăşit cu mult limitele antagonismelor doctrinare. Între partidul lui Vadim şi cel al lui Băsescu nu era o simplă ostilitate, ci un adevărat jihad. Nu se purtau polemici, ci campanii furibunde de demolare.

De-o parte şi de alta, insultele au escaladat la cote inimaginabile după ce preşedintele României a prezentat în Parlament controversatul raport Tismăneanu, de condamnare a comunismului. Liderul PRM s-a dezlănţuit împotriva "beţivului de la Cotroceni" şi împotriva "camarilei" sale din PD-L. La rîndul lor, susţinătorii lui Băsescu l-au folosit pe Vadim drept simbol a tot ce este putred în interiorul clasei noastre politice.

"Retrograd", "extremist", "şovin", amic şi apărător al Securităţii, el a fost ales să personifice tarele "odioşilor" 322 de parlamentari care votaseră în favoarea suspendării preşedintelui.

De multe ori, duşmăniile cele mai violente nu separă personalităţile diametral opuse, ci pe cele care se aseamănă. Se întîmplă, iată, la fel, şi în viaţa partidelor. Între PRM şi PD-L diferenţele nu sînt chiar atît de mari cum ar putea părea la prima vedere. În ciuda parcursului diferit, ambele formaţiuni sînt astăzi doar prelungirea liderilor lor. Au structuri monolitice. Nici un fel de disidenţă nu este permisă. Ambele partide au fost un adevărat magnet pentru oportunişti. Apoi, le uneşte şi o viziune similară, în alb şi negru, asupra clasei politice. Şi un discurs mesianic, cu accente amintind de mania persecuţiei: "singuri împotriva tuturor", în luptă cu corupţia, cu comploturi, cabale şi masonerii. Pînă acum însă PD-L şi PRM se situau în tabere adverse.

Şi totuşi, cînd interesul o cere, vechile şi arhimediatizatele duşmănii sînt uitate. Dacă interesul ar fi fost cel naţional, iniţiativa era lăudabilă. Aş fi încîntată să aflu că avem politicieni capabili să treacă peste ranchiune personale şi calcule meschine de partid pentru a promova un proiect util cetăţeanului. Nu am acceptat niciodată logica PD-L, care a încercat constant să prezinte orice colaborare parlamentară între PNL şi PSD drept o trădare a celor două electorate. Nu cred că un partid ar trebui să blocheze o iniţiativă legislativă, doar pentru că ea provine din tabăra adversarilor politici şi le-ar putea aduce acestora avantaje de imagine. Traian Băsescu şi susţinătorii săi s-au străduit din răsputeri să convingă de contrariu. De parcă politica ar fi un joc în cerc restrîns, avînd drept singură miză redistribuirea puterii între jucători, nu interesul cetăţenilor pe care, teoretic, aceştia îi reprezintă.

Un singur exemplu: PD-L a criticat aspru majorarea pensiilor. I-a acuzat pe liberali că au abdicat de la idealurile dreptei, cedînd presiunilor PSD. La rîndul lor, social-democraţii au fost acuzaţi că fac jocul PNL, permiţînd guvernului Tăriceanu să culeagă roadele electorale ale unei măsuri aducătoare de popularitate. Din declaraţiile contradictorii ale fidelilor lui Băsescu nu se mai înţelegea, în final, cine pe cine manipulase. Important era ca opinia publică să fie lămurită cu privire la "cîrdăşia" dintre PSD şi PNL. Vezi Doamne, nici măcar soarta pensionarilor nu justifică o asemenea mezalianţă!

O justifică însă cîteva posturi de conducere în Senat. Bătînd palma cu Vadim Tudor, PD-L nu şi-a sacrificat intransigenţa pe altarul vreunui proiect vizînd binele naţiunii. Emil Boc a şi mărturisit, de altfel, cu candoare, că partidul său a căutat doar "soluţii care să-l avantajeze". Autoproclamaţii reformatori ai clasei politice româneşti şi-au demonstrat magistral oportunismul şi inconsecvenţa. Ce "avantaje" ar putea compensa o asemenea lovitură de imagine?

În realitate, o ultimă asemănare a determinat apropierea dintre PD-L şi PRM: izolarea. Ambele formaţiuni întîmpină dificultăţi majore în a-şi găsi aliaţi. Şi ambele se aşteaptă la surprize neplăcute la urne.