Pe coate şi genunchi

E noapte si frig. Ploua marunt si apasat. Pamantul plange cu lacrimi de namol. Siruri groase de pelerini inconjoara ortodoxismul. Pe coate si genunchi. Sunt femei si barbati, copii si batrani, tineri si maturi. Toti asteapta un miracol de la Facatoarea de Minuni. In schimbul umilintei, nu degeaba. Asa i-a invatat biserica noastra, sa-si franga salele si sa inainteze de-a busilea prin istorie. Sa se caciuleasca oricui si sa nu priveasca in sus. Nu cumva sa aiba vertijuri de curaj, de semetie. E cel mai lesnicios lucru sa supui o turma de rame miscandu-se inspre paradisurile promise dincolo. Aici, in viata de neapoi, n-au decat sa muste feliile de glod si sa-si umple matele flamande. In ailalta, de apoi, se vor imbortosa ca greierii. Cu icoana in frunte si cu crucea stransa in pumn, crestinii incolonati pe burta rama prin mocirla dupa niscaiva margaritare. Si-au indesat broboadele si caciulile pe ochi, si-n bezna bigotismului de ev mediu orbecaiesc la gramada. Popii, rotofei si imbujorati, isi indeamna enoriasii la smerenie si ascultare dogmatica. Marsul nevertebratelor curge necontenit, in numele unei credinte din care omul iese mereu batjocorit. Injosit, si nu inaltat. Coborat la stadiul primatelor. Cum nu s-or rusina preotii de spectacolul asta grotesc ? Cum nu le-o plesni obrazul gros de atata primitivism, cum ? Cum sa mergi in fata Domnului pe coate si genunchi ? Acolo trebuie sa te infatisezi demn, in picioare, caci altfel Creatorul ne lasa asemenea patrupedelor ori reptilelor. Dintre toate jivinele, pe om l-a ridicat in rang, numai pe om, si i-a oferit verticala ! Iar cu cat mai numeroase taratoarele obscurantiste, cu atat mai putini cetatenii !

Imaginea sarmanilor cersind mila si mirosind a smirna ma deprima si ma revolta deopotriva. Pe coate si genunchi nu ajungi prea departe, si Romania simte statul pe loc. Incremenirea in proiect. In definitiv, pelerinii chemati de semintia de sfinte si sfinti sunt pretutindeni in societatea romaneasca. Ii vad tarandu-se oriunde se imparte puterea, politicieni, functionari publici, magistrati, intelectuali, ziaristi... Carduri, carduri de "bigoti" ai servilismului obscen, inghesuindu-se cu capul unul in fundul celuilat la bracinarul atotputernicului zilei. Pricina e fie credinta bisericeasca, fie interesul material, acel ceva de dragul caruia renunti voluntar la libertate. Trista tara care propovaduieste de la amvon vietuirea pe coate si genunchi. Trista si demna de dispret...

"Da o saptamana nu-i o viata", a glasuit presedintele comisiei de de judecata de la Curtea Constitutionala. Pai, ori de cate ori televiziunile ni-i arata in toata splendoarea lor sacrosancta pe zegrenii, aspaziile si predistii aciuati in Casa Poporului ma gandesc reflex la gaselnita jurisdictionala a comunistilor. Nici aia din comisiile infiintate in fiecare colectiv de oameni ai muncii nu erau judecatori de profesie. Habar n-am cum erau unsi in pretoriile investite sa imparta mica dreptate, dar banuiesc ca nu s-au schimbat radical criteriile. Politicul decidea si atunci, ca si acum. In urma probei de mers pe coate si genunchi, desigur, nu orisicum ! Partidul i-a imbracat in roba de judecator pe onorabilii de la Curtea Constitutionala si lui ii dau socoteala alesii, nu Legii, naivilor !

Altcumva, zicerea presului Zegrean este pilduitoare pentru spatiul balcanic. Chiar, "o saptamana nu-i o viata", de ce ne-am strofoca atata ? Valoarea timpului este nesemnificativa, ieri, azi, maine sunt simple conventii, ce mare scofala ? Clipa trece indiferent de vrerea noastra, duca-se, cine s-o opreasca ? Romanul iubeste amanarea, o are in sange, e matricea din care nu-i chip sa-l scoti vreodata. Din amanare si-a construit filozofia existentiala, si tot ea ii este cod genetic. Adora improvizatia – altarul caruia i se inchina pios -, iar limpezimea il sperie, il deruteaza. Spiritul sau "inovator" are nevoie de haosul socio-politic si ce este haosul daca nu amanarea la infinit a verdictului ?