Pensionarii noştri, batjocoriţii naţiunii

Ei nu cer, şi nu au de ce să ceară pomană nimănui

Acest era titlul unui editorial al regretatului Max Bănuş din 2008, anul alegerilor parlamentare. În acel editorial, Max Bănuş întreba: "Are oare dreptul fiecare pensionar să mănânce de 30 de ori pe lună? Are dreptul fiecare pensionar la apă caldă şi căldură în timpuri friguroase? Are dreptul fiecare pensionar la îngrijirea medicală? Dar la medicamentele care pot salva o viaţă?"

În decursul acelui an 2008, am avut bucuria să realizăm săptămânal o emisiune televizată intitulată "România, încotro?" care era adresată, aşa cum spunea dânsul, actualilor şi viitorilor pensionari. Militam atunci pentru a uni voinţa pensionarilor şi a reuşi alegerea în Parlament a unui grup parlamentar care să apere interesele acestora. Ideea era simplă. Se dovedise că până atunci  pensionarii n-au fost altceva decât ţintă electorală, şi nicidecum parteneri democratici ai partidelor. Partidele s-au folosit de pensionari pentru a obţine multe mandate parlamentare, dar nu s-au angajat concret să facă ceva pentru a opri cursul dezastruos al deteriorării vieţii acestora. Pensionarii nu cer şi nu au de ce să ceară pomană nimănui. Deşi prin votul lor, de atâtea ori decisiv în rezultatul alegerilor, au trimis în Parlament politicieni ai tuturor partidelor, tocmai ei, pensionarii, s-au văzut minţiţi şi înşelaţi, lipsiţi de legile care să le facă dreptate. Uniunea Pensionarilor nu a reuşit atunci.

Într-adevăr, cum am spus adesea, politica este despre rezultate, iar nu despre intenţii.  Dar iata că, în continuare, pensionarii nu-şi pot câştiga dreptul la o viaţă mai bună, apărată de legi concrete şi instituţii eficiente. Şi sunt obligati să accepte resemnaţi abuzurile şi hoţia promovate şi protejate de bani murdari şi putere politică ruptă de popor. Relele de la sine nu se rezolvă, dimpotrivă, se înmulţesc şi se adâncesc.

Prioritatea absolută a vieţii publice în România, după exerciţiul dezastruos al actualei guvernări, este dreptate şi competenţă. Nu mai putem continua să respirăm doar neîncredere şi nehotărâre. Suntem într-o criză profundă nu doar economică, ci istorică. Iată că pensionarii sunt lipsiţi de trecutul lor la care nu mai pot face apel pentru că acea contribuţie a lor din trecut urmează a fi amputată şi sunt lipsiţi de orice credinţă pe care să se sprijine pentru a-şi continua o viaţă cât de cât normală. Ei sunt o colectivitate în criză pentru că aşa cum spunea Ortega y Gasset "s-au prăbuşit instanţele ultime la care e firesc să facem apel: normele adevărului, moralităţii, dreptului, politicii şi economiei ". Iar în ceea ce trăim astăzi în ţara noastră nu e vorba numai de colectivitatea pensionarilor. Am putea spune că e vorba de întreaga colectivitate a cetăţenilor simpli ai României.

Pensionarii au avut multă răbdare, dar aceasta nu e fără limite. Au atins această limită. De acum, irosirea timpului înseamnă un fel de "furt din averea noastră comună". Speranţele a milioane de pensionari şi salariaţi aflaţi la limita supravieţuirii au fost din nou înşelate.