Piaţa şi banii

Se împlinesc, în această lună, 24 de ani de când am început să ne despărţim de economia de comandă şi să tăiem drum către economia de piaţă. Aproape un sfert de veac. În tot acest timp, treptat, am dat piept cu realităţi noi. Şi am învăţat noţiuni noi. Sau noţiuni vechi, proprii economiei de comandă, au căpătat un conţinut nou. Noţiunea de piaţă, bunăoară, şi-a pierdut în bună parte vechile înţelesuri. Şi totuşi, adeseori piaţa e redusă la un “ţarc”: locul de unde cumpărăm pepeni, roşii, brânză. Cu alte cuvinte, locul unde “facem piaţa”.

O astfel de înţelegere, pot spune că arhaică, a unui cuvânt care a pătruns violent în viaţa noastră e o dovadă că merită să discutăm ceva mai pe larg despre piaţă. Şi despre bani, desigur. Fiindcă banii sunt strâns legaţi de piaţă. După ’89, populaţia a simţit din plin gustul amar al medicamentelor administrate în căutarea unui nou echilibru: preţurile au explodat şi inflaţia şi-a căputat mereu noi culoare prin care să acţioneze pentru a ne goli buzunarele. Prea greu am învăţat că avem o singură şansă: să luăm în serios economia de piaţă.

În toată lumea, economiştii moderni şi-au întors privirile către străvechea agora, spre a imprima un nou conţinut noţiunii de piaţă. E un fapt cu semnificaţii adânci. Agora, în Grecia Antică, era centrul sacru al vieţii publice:  aici  se desfăşurau întâlnirile democratice şi tot aici se înghesuiau tarabele negustorilor. Ca un mesaj pentru viitorime privind asocierea economiei de piaţă cu democraţia.

Să mai reţinem că la Atena - inima strălucitei civilizaţii greceşti -, pe străzile ce duceau către agora se găseau vase mari cu apă. O celebră echipă de savanţi francezi, ce s-a aplecat asupra acestei realităţi, notează că acele vase erau aşezate la intrarea în agora “pentru purificare rituală, întocmai ca la intrarea într-un sanctuar”.

Sub această proiecţie, pe care Grecia Antică a deschis-o în istorie, până în zilele noastre, piaţa nu mai exprimă mult mai mult decât un spaţiu în care se fac tranzacţii: de mărfuri, de bani, de valori. Piaţa ni se înfăţişează ca  o cultură de mii de ani, în care s-au acumulat, strat peste strat, cunoştinţe, idei, experienţe, concepţii. Sau, mai degrabă, ca un imens edificiu pe care            l-au durat, în timp, civilizaţiile ce s-au perindat pe această planetă. Edificiu ce însumează legităţi naturale alături de obiceiuri, de norme juridice, de practici economice, de instituţii.

Piaţa, astăzi, este de fapt şi de drept o mare arenă, fără îngrădiri, fără graniţe, întinsă cât se întinde şi planeta, în care se desfăşoară cele mai importante “jocuri” pe care le-a cunoscut istoria omenirii: competiţiile economice. Competiţii în stil mare, în care se confruntă  consumatorii şi producătorii. Sigur, în interiorul acestei pieţe globale funcţionează tot felul de pieţe specifice, unele tot globale: ale petrolului, ale oţelului, ale banilor, ale titlurilor mobiliare, ale ziarelor, ale cafelei, ale ceaiului şi aşa mai departe. Toate, împreună, dau astăzi un sens nou cuvântului piaţă.