PIB cu migrene

Economia românească a ajuns la jumătatea celui de-al nouălea an de creştere neîntreruptă. Un record? Bineînţeles. Dar un record ce ne provoacă dureri de cap. Pentru că se adîncesc deficitele. Se adînceşte mai cu seamă deficitul balanţei de plăţi externe.

Economia românească a ajuns la jumătatea celui de-al nouălea an de creştere neîntreruptă. Un record? Bineînţeles. Dar un record ce ne provoacă dureri de cap. Pentru că se adîncesc deficitele. Se adînceşte mai cu seamă deficitul balanţei de plăţi externe. Din această cauză, PIB-ul României se mişcă pe un teren alunecos. De ce avem noi unul dintre cele mai mari deficite externe din Europa? Motivul îl constituie o combinaţie nenorocită de factori defavorabili. Atît structurali, cît şi calitativi. Aşa că economia românească nu asigură oferta de bunuri şi de servicii care să corespundă nevoilor populaţiei. Banii s-au înmulţit, piaţa e plină de mărfuri, dar magazinele – în creştere explozivă – vînd cu predilecţie produse de import.

În primii trei ani de creştere, 2000, 2001 şi 2002, două locomotive împingeau PIB-ul în sus: exporturile şi investiţiile. Trăgeau din greu, sprijinindu-se una pe alta. În 2003 însă a intrat în rol şi cea de-a treia locomotivă: consumul. Creşterea economică a început să se facă simţită şi în casele oamenilor, nu numai la nivelul macrostructurilor. Adevărul este că PIB-ul creşte mai repede de cînd e stimulat de consum. Dar un consum sănătos în România, nu vom avea fără o structură nouă în economie, producătoare de valori adăugate care să exprime competitivitate, profit, orientare către piaţă. Ca să adăugăm an de an nu doar mai mult PIB, ci şi mai multă bunăstare.

Tocmai întîrzierea restructurării a făcut să se adune, la noi, mulţi bani neacoperiţi cu muncă. Am în vedere atît supralichiditatea din sistemul bancar, absorbită mai mult de BNR şi mai puţin de pompele din economia reală, cît şi veniturile ce nu sînt încă susţinute cu mai multă productivitate. A înmulţi aceşti bani, în Uniunea Europeană, n-am face decît să repetăm istoria. Căci lecţia o ştim bine. An de an, după 1990, ori de cîte ori banii consumatorilor s-au înmulţit, fără să fi fost acoperiţi cu bunuri şi servicii, au fost aspiraţi de inflaţie. A continua tot aşa, cu exces de bani inflaţionişti, cu credite de consum inflaţioniste, dar fără produse competitive, care să fie căutate pe piaţa internă şi la export, ar însemna să dăm cu piciorul  şanselor de integrare europeană. Pentru că la 1 ianuarie 2007 am trăit doar momentul aderării României la Uniunea Europeană. Integrarea însă cere mult timp şi multe eforturi.

Faptul că, din 2003, a luat amploare creditul de consum ne bucură şi ne îngrijorează totodată. Dacă, pînă atunci, creşterea economică urca dealul cu două locomotive, exportul şi investiţiile, ne-am trezit în anii din urmă că a treia locomotivă, consumul, le-a luat-o înainte celorlalte două. Punînd cap la cap tîrguielile zilnice, făcute de populaţie, socotite la preţurile de consum actuale, vedem cum se adună creşteri tot mai mari. Din nefericire, pe celălalt taler al balanţei, oferta de bunuri şi de servicii rămîne restrînsă. Oferta pieţei interne.

Oferta internă nu va creşte niciodată de la sine. Atît timp cît investiţiile în fabrici sînt încă timide, performanţele cresc încet, iar milioane de români continuă să-şi facă un stil de viaţă din supravieţuirea de azi pe mîine, mulţi trăind numai din ajutoare sociale, schimbări importante n-au cum să intervină. Şi nici mai multă bunăstare nu vom avea. O alegere radicală e aşadar inevitabilă. Ori va fi grăbită restructurarea, care să aducă mai multă ofertă de bunuri şi de servicii performante, ori vom ajunge la o restrîngere dramatică a cererii de consum solvabile. Altă
variantă nu avem.